Îndată ce infirmiera care trebuia să-i facă injecţii, masaje și să aibă grijă de regimul ei, fu lângă ea, plecai, lăsând-o foarte mulţumită, stând în capul oaselor, cu temperatura scăzută și îmbrăcată cu cea mai frumoasă lizeuză și cu o scufă cu panglici. Cam ruşinată de marea mea veselie, telefonai prietenilor ei ca să amân vizita ce trebuia făcută în seara aceea și coborâi în restaurant cu o jumătate de ceas înainte de ora obişnuită pentru masa noastră. M-aşteptam să găsesc sala goală, căci de obicei nimeni nu mânca înainte de unu. Era pustie, afară de masa vecină cu a noastră. Nu eram pregătită pentru această întâlnire. Îl credeam plecat la Sospel. Fără îndoială că nu mânca atât de devreme decât în nădejdea de a scăpa de noi la unu. Ajunsesem de acum la mijlocul sălii și nu mai puteam să mă întorc. Nu-l mai văzusem din ajun, de la plecarea din fața ascensorului, căci se ferise, desigur, să mănânce la restaurant pentru același motiv care-l făcea acum să mănânce înainte de ora obişnuită a mesei.

Nu mă simțeam la largul meu, aş fi vrut să fiu altfel, mai în vârstă. M-am dus la masa noastră, cu ochii ţintă înaintea mea, dar am plătit imediat preţul stângăciei mele, căci desfăcându-mi şervetul, am răsturnat vasul plin de dediţei ţepeni. Apa udă fața de masă și-mi curse pe genunchi. Chelnerul era la celălalt capăt al sălii și nu văzuse nimic. Dar în mai puțin de o clipă, vecinul meu îmi veni în ajutor, cu şervetul lui în mână.

— Nu poți rămâne la masa asta udă, îmi zise dânsul brusc. Ţi-ar tăia pofta de mâncare. Ridică-te.

Începu să şteargă fața de masă, pe când chelnerul observând întâmplarea, sări în ajutor.

— Nu face nimic, zisei eu, n-are nicio importanţă. Sunt singură.

El nu răspunse. Chelnerul luă vasul și florile răsturnate.

— Lasă asta, zise dânsul, și pune alt tacâm la masa mea.

Domnişoara o să mănânce cu mine.

Îl privii foarte stânjenită.

— Oh, nu, spusei eu, nu pot să primesc.

— De ce nu? întrebă dânsul.

Încercai să găsesc un motiv. Ştiam că n-are poftă să mănânce cu mine. N-o făcea decât din bunăvoinţă.

Mă gândeam că o să-i stric toată plăcerea mesei. Hotărâi să fiu îndrăzneaţă și să spun adevărul.

— Vă rog, îl rugai eu, să nu vă credeţi obligat să fiţi prietenos. E foarte drăguț din partea dumneavoastră, dar o să mă simt foarte bine la masa mea, după ce chelnerul o să şteargă fața de masă.

— Dar nu sunt drăguț de loc, stărui dânsul. Am poftă să mănânci cu mine. Chiar dacă n-ai fi răsturnat cu atâta neîndemânare vasul acela, tot te-aş fi invitat.

Fără îndoială că obrazul meu trăda o îndoială, căci el zâmbi.

„Nu mă crezi? Cu atât mai rău, vino și aşază-te. N-o să vorbim decât dacă o să avem chef”.

Ne aşezarăm și el îmi întinse lista de mâncare, lăsând pe seama mea alegerea şi-şi așteptă mai departe hors d’oeuvre-ul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Avea un dar aparte de a fi detaşat și-mi dădui seama că am fi putut petrece tot timpul mesei fără să vorbim și asta n-ar fi avut nicio însemnătate. Nu ne-am fi simţit stingheriţi. Nu-mi va pune întrebări pe teme istorice.

— Ce-a păţit prietena dumitale? mă întrebă dânsul.

Îi vorbii de gripa ei. „Ce păcat, zise dânsul, apoi după o clipă: – Cred că ai primit rândurile mele. Mi-era într-adevăr ruşine de purtarea mea. Singura mea scuză e că tot trăind singur, am ajuns morocănos. De aceea e foarte drăguț din partea dumitale că dejunezi azi cu mine”.

— N-aţi fost mojic, zisei eu. Oricum, ea n-a băgat de seamă. E de o indiscreţie! Nu vede niciun rău în asta. Așa e cu toată lumea, adică cu oamenii însemnaţi.

— Ar trebui să fiu măgulit, zise el. Dar de ce m-ar socoti un om însemnat?

Am şovăit o clipă înainte de a răspunde.

— Cred că din cauza Manderley-ului, zisei eu.

El nu răspunse și am avut din nou acea senzaţie neplăcută, ca și cum aş fi încălcat un teren interzis. Mă întrebam de ce menţionarea moşiei sale, de care atâţia oameni și chiar eu auzisem vorbindu-se, îl făcea totdeauna să tacă, ridicând o stavilă între el și ceilalţi.

Mâncarăm câtăva vreme în tăcere, iar eu mă gândeam la o carte poştală ilustrată pe care o cumpărasem, ca fetiţă, în timpul vacanţei, într-o prăvălie dintr-un sat din Apus. Înfăţişa o casă în colori vii; dar chiar coloritul prost nu izbutea să strice simetria arhitecturii, peronul mare al terasei, pajiștile verzi care se întindeau până la mare.

Plătisem cartea poştală şase pence și jumătate din banii mei de buzunar pe săptămână, apoi o întrebai pe bătrâna negustoreasă ce înfăţişa. Ea păru uimită de ignoranţa mea.

„Dar e Manderley”, îmi zise dânsa, și-mi aminteam că ieşisem din prăvălie cam jignită, dar nu mai puțin ignorantă. Poate că amintirea acelei cărţi poştale, pierdută de multă vreme în vreo carte uitată, făcuse să-mi trezească simpatia pentru atitudinea lui defensivă. Era furios pe doamna Van Hooper și pe cei de teapa ei, cu întrebările lor inoportune. Poate că plutea vreo aură de inviolabilitate în jurul Manderley-ului, care făcea din el un loc aparte; era un subiect care nu suporta să fie discutat.

Puteam să mi-o închipui pe doamna Van Hooper vagabondând prin odăi, poate plătind și şase pence taxă de intrare, sfâşiind liniştea cu râsul ei ascuţit, sacadat. Pesemne că minţile noastre apucaseră pe același drum, fiindcă începu să vorbească despre ea.

— Prietena dumitale… reluă dânsul. E mult mai în vârstă decât dumneata. Ţi-e rudă? O cunoşti de mult?

Înţelesei că această întovărăşire îl mira.

— Nu-i chiar prietenă, îi explicai eu. Îmi fac ucenicia de domnişoară de companie și mă plăteşte cu 90 lire pe an.

— Nu știam că compania se poate cumpăra, spuse el. Pare o idee primitivă. Ceva cam ca „târgul de sclavi din Orient”.

— Odată am căutat în dicţionar cuvântul „companion”, am recunoscut eu și scrie că înseamnă „un prieten de inimă”.

— Nu prea ai multe lucruri comune cu ea, zise