Râse, ceea ce-l schimba mult; părea mai tânăr și mai puțin indiferent. „De ce faci asta”? mă întrebă dânsul.

— Nouăzeci de lire înseamnă mult pentru mine.

— N-ai rude?

— Nu, au murit.

— Ai un nume fermecător și original.

— Tata a fost un om fermecător și original.

— Povesteşte-mi despre el.

Îl privii peste paharul meu de citronadă. Nu era ușor să-l descriu pe tata și de obicei nu vorbeam despre el. Era averea mea tainică. Păstrată pentru mine, ca Manderley pentru tovarăşul meu de masă. Nu aveam de loc chef să-l prezint așa, la modul întâmplător, pe deasupra unei mese, într-un restaurant din Monte Carlo.

O atmosferă de irealitate plutea în jurul acestui mic dejun și când mi-l amintesc acum, are pentru mine o ciudată strălucire. Eram acolo, eu care aveam încă atât de mult dintr-o şcolăriţă, care abia cu o zi în urmă stătusem alături de doamna Van Hooper, nenaturală, tăcută și ștearsă și care, după douăzeci și patru de ore, nu mai făceam nicio taină din istoria familiei mele, o împărtăşeam unui bărbat pe care nu-l cunoșteam. Dintr-un motiv oarecare, mă simțeam îmboldită să vorbesc, pentru că ochii lui mă urmăreau cu simpatie, ca „Gentlemanul Necunoscut”.

Sfiala mă părăsise, limba începu să mi se dezlege, mărturisindu-i toate micile taine ale copilăriei mele, plăcerile și necazurile. Mi se părea că din bietele mele descrieri putea înţelege ceva din puternica personalitate a tatii și ceva din dragostea ce-o avea mama pentru el, ce făcea din acest sentiment o forţă vitală, însufleţită, purtând o scânteie de divinitate în ea, în așa măsură încât, când a murit, în iarna aceea groaznică, doborât de pnemnonie, ea nu-i mai supravieţui decât cinci săptămâni și apoi părăsi lumea aceasta. Îmi amintesc că am tăcut, gâfâind și cam năucită. Restaurantul era acum plin de lume, care flecărea și râdea, în sunetele orchestrei și zornăitul vaselor. Ridicând ochii spre ceasornicul de deasupra uşii, văzui că era două. Petrecuserăm împreună un ceas și jumătate și eu întreţinusem toată discuţia.

M-am reîntors la realitate, cu mâinile fierbinţi, foarte ruşinată, cu obrajii încinşi și am început să bâlbâi scuze. Dânsul nu voia să știe de ele.

— Ţi-am spus adineauri că ai un nume încântător și original. Dacă-mi îngădui, o să merg mai departe, spunându-ţi că ți se potriveşte tot atât de bine ca și tatălui dumitale. Ceasul acesta petrecut cu dumneata mi-a făcut o plăcere pe care n-am mai simţit-o demult. M-ai făcut să uit de mine și m-ai scăpat de singurătate, care-i demonul meu de un an. Îl privii și înţelesei că spunea adevărul. Părea mai tăcut ca de obicei, mai modern, mai omenesc, nu mai era înconjurat de năluci.

— Ştii, zise dânsul, că noi doi avem ceva asemănător: suntem amândoi singuri pe lume. Oh, eu am, ce-i drept, o soră, cu toate că nu ne vedem prea des și o bunică bătrână, pe care o văd de trei ori pe an, dar niciuna, nici alta nu constituie pentru mine o tovărăşie. Trebuie s-o felicit pe doamna Van Hooper. Nu-ţi plăteşte prea mult nouăzeci de lire pe an.

— Uiţi că dumneata ai un cămin, zisei, iar eu nu.

Abia deschisei gura și-mi păru rău, căci în privirea lui se ivi din nou acea expresie tainică, de nepătruns și am simţit nesuferita jenă că am fost lipsită de tact. El lăsă capul în jos ca să-şi aprindă o ţigară și nu răspunse numaidecât.

— Tot așa de singuratecă poate fi o casă goală ca și un hotel plin, zise dânsul în cele din urmă. Partea proastă e că e mai puțin impersonală.

Şovăi, și o clipă crezui că va vorbi, în sfârșit, de Manderley, dar ceva îl reţinu și sfârşi prin a se birui, căci își stinse chibritul și, în același timp pieri și scânteia sa de încredere.

— Aşadar, domnișoara de companie e liberă? zise el, revenind la tonul de plăcută camaraderie. Ce are de gând să facă?

M-am gândit la piaţeta prost asfaltată din Monaco și la casa cu fereastra ei îngustă. Puteam să fiu acolo pe la trei cu blocul de schiţe și i-o spusei cu sfiala unui amator fără talent.

— O să te duc cu mașina, zise el, fără să ţină seama de protestele mele.

Îmi amintii avertismentul din ajun al doamnei Van Hooper, că mă vâr în sufletul oamenilor și mă temui să nu ia cuvintele mele despre Monaco drept un subterfugiu ca să mă conducă. Tocmai așa ar fi făcut doamna Van Hooper și mi-era teamă să nu ne confunde în gândul lui. Dejunul luat în tovărășia lui îmi și dăduse oarecare importanţă, căci atunci când ne-am sculat de la masă, maître d’hôtel-ul, se repezi să-mi dea scaunul de-o parte. El se aplecă zâmbind, complet schimbat față de atitudinea lui indiferentă – și ridică batista ce-mi căzuse. Până și comisionarul, care ne-a deschis uşa, mă privi respectuos. Fără îndoială că tovarăşului meu de masă i se părea asta foarte firesc. Nu știa nimic despre şunca prost tăiată din ajun. Socoteam această schimbare, deprimantă; asta făcea să mă desconsider. Mi-l reaminteam pe tata și dispreţul lui pentru deşertăciuni.

— La ce te gândeşti?

Ne îndreptam spre galerie. Ridicând ochii îi văzui privirea curioasă aţintită asupra mea.

„Te-a supărat ceva? mă întrebă dânsul.

Atenţiile maître d’hôtel-ului față de mine îmi treziseră un şir de gânduri și, pe când beam cafeaua, îi vorbii de Blaize, croitoreasa. Era încântată că vânduse în ajun trei rochii doamnei Van Hooper, iar eu, conducând-o apoi la ascensor, mi-o închipuiam lucrând într-o odăiţă din spatele prăvălioarei ei, îmbâcsite, cu un băiat anemic, culcat pe divan. O vedeam cosând cu ochii obosiţi, cu podeaua presărată de bucăţi de stofă.

— Ei bine? zise dânsul zâmbind. Imaginaţia dumitale te-a înşelat?

— Nu știu, am replicat. N-am verificat.

Şi-i povestii cum, pe când sunam să vină ascensorul, ea scotocise în săculeţul ei și-mi întinse o bancnotă de o sută de franci. „Iată, mi-a spus dânsa şoptind familiar și dezagreabil, acesta e micul dumitale comision pentru că ţi-ai adus stăpâna în prăvălia mea”.

Roşie de ruşine n-am primit și ea a înălţat din umeri.

„Cum vrei, zise dânsa, dar aşa-i obiceiul. Poate că doreşti mai bine o