Nu știu de ce acest incident mi-a provocat o indispoziţie pe care o simțeam, pe când eram copil, când întorceam paginile unei cărţi interzise. Viziunea băiatului bolnav se risipise, înlocuită de propria mea imagine, dacă aş fi fost altfel, privind bancnota aceea murdară, cu un zâmbet de înţelegere și, poate, profitând azi de după-amiaza mea liberă, ca să mă strecor în prăvălia doamnei Blaize și să ies cu o rochie pe care n-aș fi plătit-o.

Mă gândii că o să râdă de povestea mea stupidă, dar Dumnezeu știe de ce, el mă privi gânditor, amestecându-şi cafeaua.

— Cred că ai făcut o mare greşeală, zise dânsul după o clipă.

— Refuzând cei o sută de franci? întrebai eu revoltată.

— Nu, pentru Dumnezeu, drept cine mă iei? M-am gândit că ai făcut o greşeală venind aici și întovărăşindu-te cu doamna Van Hooper. Nu eşti făcută pentru meseria asta. Mai întâi eşti prea tânără și prea sensibilă. Blaize și comisionul ei n-au nicio importanţă. Cine te-a putut îndemna spre această meserie?

Mi se părea foarte firesc să mă întrebe. S-ar fi spus că ne cunoaştem demult și că ne întâlnim din nou, după ce nu ne mai văzusem de câțiva ani.

„Te-ai gândit vreodată la viitor? mă întrebă el, și la viaţa pe care ţi-o pregătesc astfel de lucruri? Închipuie-ţi că doamnei Van Hooper i se urăşte cu domnișoara ei de companie, atunci ce-ai să faci?”

I-am zâmbit și i-am spus că asta nu m-ar face să-mi pierd cumpătul. Mai sunt și alte doamne Van Hooper și eram tânără, încrezătoare și voinică. Dar chiar în timp ce vorbea, mi-am adus aminte de reclamele acelea văzute în marile magazine de lux, unde o societate amicală cerea ajutorarea tinerelor aflate la strâmtoare: mă gândeam la tipul de pensiune care răspunde reclamei și acordă adăpost temporar și apoi mă vedeam pe mine însămi, cu un carnet de schiţe nefolositor, în mână, fără niciun fel de calificare, bălmăjind răspunsuri la întrebările severilor agenţi ai oficiilor de plasare. Poate că aş fi acceptat comisionul de zece la sută oferit de Blaize.

— Câţi ani ai? întrebă dânsul și când îi răspunsei, începu să râdă, sculându-se din fotoliu. Ştiu că-i vârsta încăpăţânării, zise dânsul, a încrederii în viitor. Ce păcat că nu ne putem schimba! Acum urcă și ia-ţi pălăria, iar eu o să scot mașina.

Pe când mă însoţea la ascensor, mă gândeam la întâlnirea din ajun, la trăncănelile doamnei Van Hooper pe care le ascultase cu o curtenie rece. Îl judecasem greşit: nu era nici aspru, nici batjocoritor, era prietenul meu de ani de zile, fratele pe care nu-l avusesem niciodată. În după-amiaza aceea eram bine dispusă și el îmi aminti aceasta. Revăd cerul pe care pluteau nouraşi albi și marea. Simt vântul pe obraz și aud râsul meu și al lui, care îmi răspundea. Nu era Monte Carlo-ul pe care-l cunoscusem până atunci. Avea o strălucire pe care n-o văzusem niciodată. Poate că înainte îl privisem cu ochi trişti. Portul era un spectacol dansant, cu vaporaşe de hârtie, iar marinarii de pe chei zâmbeau tot așa de veseli ca și vântul. Am trecut de yachtul îndrăgit de doamna Van Hooper din pricina ducalului său proprietar, am pocnit din degete zărind alămurile lui sclipitoare și, uitându-ne unul la altul, am izbucnit iar în râs.

Îmi amintesc, ca și când le-aş mai purta și acum, de taiorul meu de flanelă, prost croit, de pălăria veche cu marginile prea mari și pantofii cu tocuri joase. Într-o mână, cu o pereche de mănuşi cu manşetele mototolite, nu părusem niciodată mai tânără, niciodată nu mă simţisem mai bătrână. Doamna Van Hooper și gripa ei nu mai existau. Bridge-ul și cocktailurile erau uitate, și odată cu ele, și situaţia mea umilă.

Eram o persoană importantă. În sfârșit, promovasem la o treaptă superioară. Fata aceea care, torturată de sfiiciune, stătea în fața uşii salonului, răsucind în mâini o batistă, în timp ce dinăuntrul încăperii venea zumzetul confuz al pălăvrăgelii atât de descurajante pentru o intrusă, se dusese pe aripa vântului din după-amiaza aceea. Era o făptură sărmană și mă gândeam la ea cu dispreţ, abia dacă îmi mai pierdeam vremea să-mi amintesc de ea.

Vântul era prea puternic ca să-mi îngăduie să desenez, sufla în rafale plăcute, în jurul piaţetei prost pietruită; ne întoarserăm deci la mașină și pornirăm nu știu unde. Drumul lung urca și mașina urca de asemeni și coteam spre vârful muntelui, ca pasărea pe cer. Cât de mult se deosebea mașina lui de cea închiriată de doamna Van Hooper pe durata sezonului, un Daimler pătrat, demodat, care ne ducea până la Mentone, în după-amiezile calme, când eu, stând pe scăunel, cu spatele la şofer, trebuia să-mi sucesc gâtul ca să văd priveliştea. Mașina lui avea aripile lui Mercur, mă gândeam, căci ne căţăram tot mai sus și chiar cu o viteză primejdioasă, și primejdia îmi făcea plăcere, pentru că era ceva nou pentru mine și eram tânără. Îmi amintesc că râdeam și vântul îmi ducea râsul departe. Privindu-l, observai că el nu râdea; era din nou omul tăcut și nepăsător din ajun, învăluit în taina lui.

Îmi dădui seama că mașina nu mai urca. Ajunsesem pe vârful muntelui; sub noi se întindea perpendicular, drumul şerpuitor pe care ne urcasem. El opri mașina și văzui că marginea drumului mergea de-a lungul unei coaste verticale care se prăbuşea în gol, o pantă abruptă de vreo şase sute de metri. Am coborât și ne-am uitat în jos. Asta mă dezmetici în cele din urmă și înţelesei că puţini metri ne despărţeau de prăpastie. Marea uda piciorul stâncos al muntelui și, jos, casele păreau scoici într-o peşteră rotundă, luminate ici și colo de un puternic soare portocaliu. O lumină deosebită scălda piscul unde ne găseam și tăcerea îl făcea mai aspru și mai singuratec. Se produsese o schimbare, după-amiaza noastră pierduse din veselia ei. Vântul se potolise și deodată se lăsă frig. Când vorbeam, glasul meu era mult prea nepăsător: era glasul grotesc și convenţional al