— Cunoşti locul ăsta? l-am întrebat. Ai mai fost pe aici? El mă privi părând că nu mă recunoaşte și mi-am spus, cam neliniştită, că mă uitase și că era pierdut într-un astfel de labirint de gânduri chinuitoare, încât nici nu mai știa de mine. Părea un somnambul și o clipă am crezut că poate nu e în toate minţile. Auzisem vorbindu-se că există oameni care au un fel de transe, care se supun unor legi tainice despre care noi nu ştim nimic și că urmează ordinele complicate ale subconştientului. Poate că era și el dintre aceia, iar eu mă găseam singură cu el deasupra unei prăpăstii.

— E târziu; n-ar trebui să ne întoarcem? întrebai eu pe un ton nepăsător și cu un biet zâmbet, care n-ar fi înşelat nici pe-un copil.

Îl calomniasem, desigur, n-avea nimic neobişnuit, căci se trezi din vis şi-şi ceru iertare. Mă îngălbenisem și el își dăduse seama.

— Sunt de neiertat, zise dânsul și luându-mă de braţ, mă duse la mașină. Ne urcarăm în mașină și el închise uşa. Să nu-ţi fie teamă, cotitura e mai puțin primejdioasă decât pare. Și pe când mă cramponam cu amândouă mâinile de banchetă, el manevră domol, foarte domol mașina, ca s-o

aducă pe drumul bun.

— Ai mai fost pe aici? îl întrebai eu, scăpată de spaimă, pe măsură ce mașina cobora drumul îngust în zigzag.

— Da, răspunse dânsul, după o clipă de tăcere: acum câțiva ani. Voiam să văd dacă s-a schimbat ceva…

— Și cum ți se pare? m-am interesat eu.

— Nu, răspunse dânsul, nu s-a schimbat nimic.

Mă întrebam ce-l îndemnase la întoarcerea asta spre trecut, avându-mă pe mine ca martoră. Ce scurgere de vreme era între el și cel de altă dată, câte gânduri și întâmplări, ce deosebire de temperament? Nu voiam să știu. Regretam că venisem.

Coborârăm zigzagurile drumurilor fără nicio zdruncinătură, fără niciun cuvânt; straturi mari de nori se îngrămădeau înaintea soarelui care apunea și aerul era răcoros și proaspăt. Deodată, el începu să vorbească de Manderley. Nu-mi spuse nimic despre viaţa lui de acolo, niciun cuvânt despre el însuşi, dar îmi descrise cum apune soarele în acel loc în după-amiezile de primăvară, ultimele lui raze revărsându-se pe povârnişuri. Marea arăta ca o placă de ardezie, încă rece de pe urma iernii îndelungate, și de pe terasă puteai să auzi fâşâitul refluxului cum spală golfuleţul. Narcisele erau în floare, unduind ușor în briza serii, cu capetele lor aurii aplecate pe lujerele mlădioase, și oricât de multe ai fi cules, nu le răreai rândurile, căci crescuseră dese ca o armie. Pe un mal erau plantate piciorul cocoşului, şofrane aurii, trandafirii și mov, dar la vremea aceea trecuseră de apogeul splendorii, cu capul plecat și ofilit, ca niște palizi ghiocei. Măceşul era mai vulgar, o plăcută făptură casnică, apărând în fiecare viroagă ca o buruiană. Era de asemenea prea devreme și pentru clopoţei, capetele lor erau încă ascunse sub frunzele căzute anul trecut, dar când se iveau, făcând să treacă în umbră violeta, mai umilă, înăbuşeau chiar și ferigele din păduri, și cu culoarea lor, aruncau o sfidare cerului. Veneau apoi albăstriţele.

El spunea că nu voia niciodată să le ţină în casă. Puse în vaze, deveneau lâncede și fără viaţă, iar ca să le vezi în toată frumuseţea lor trebuia să te plimbi prin păduri dimineața, pe la douăsprezece, când soarele sta deasupra capului.

Aveau un iz fumegos, mai degrabă acru, ca și cum prin lujerele lor ar fi alergat o sevă sălbatică, înţepătoare și zemoasă. Oamenii care smulgeau albăstriţe din păduri erau niște vandali; se interzisese acest lucru la Manderley. Uneori, plimbându-se cu mașina prin ținut, văzuse biciclişti cu buchete uriaşe atârnate în fața lor de ghidoane, cu culorile pălind de pe capetele lor muribunde, cu lujerele răvăşite atârnând goale și murdare.

Măceşul nu suferea la fel de mult de pe urma unui asemenea tratament, căci cu toate că era o plantă a sălbăticiei, avea o înclinare către civilizaţie și zâmbea fără a purta pică nimănui, dintr-un ghiveci pus pe pervazul ferestrei vreunei căsuţe, trăind și o săptămână întreagă, dacă i se dădea apă. Nu admitea ca vreo floare sălbatică să fie cultivată numai pentru casă, în grădina împrejmuită cu ziduri. Trandafirul era printre puţinele flori, spunea el, care arăta mai bine cules decât crescând în libertate. Un vas cu trandafiri într-un salon avea o tonalitate, și o mireasmă adâncă pe care nu le posedaseră în aer liber. Era ceva cam neglijent, ca la femeile cu păr despletit. În casă florile deveneau misterioase și subtile. Avea trandafiri în casă, la Manderley, opt luni pe an. Mă întrebă dacă-mi plac broştenii. Era unul la marginea pajiştii, al cărui miros pătrundea prin fereastra odăii. Sora lui, care era vioaie și practică, se plângea că sunt prea multe miresme la Manderley. O ameţeau. Poate că avea dreptate. Atâta pagubă! Era singura beţie pe care o gusta el. Cea mai veche amintire a lui era aceea a crengilor mari, de liliac, în vase albe, umplând casa de un miros nostalgic și pătrunzător.

Cărăruia din parc ce cobora spre mare, era sădită cu azalee și rododendroni și când mergeai pe ea, într-o seară de mai, s-ar fi spus că acele tufişuri umpleau văzduhul. Te puteai apleca, să ridici o petală căzută, strivind-o între degete, și atunci aveai în podul palmei esenţa a mii de parfumuri tari și minunate. Toate astea într-o petală veştejită și strivită. Și ajungeai la capătul văii cam ameţit și cam buimac, către fâşia albă și solidă a plajei și spre apa neclintită. Ciudat contrast și aproape prea neaşteptat…

Pe când vorbea, mașina ajunsese pe şosea, se înnoptase fără să-mi dau seama și ne aflam în mijlocul luminilor și zgomotul străzilor din Monte Carlo. Zgomotul maşinilor mă supăra grozav, iar luminile erau prea strălucitoare, prea galbene. Era o ambianţă neadecvată, care-ţi dădea impresia de neospitalitate.

Ajunseserăm curând la hotel și când îmi căutai mănuşile în mașină, degetele mele dădură peste o carte, al cărui format subțire arăta că trebuie să fie vorba de un volum de poezii. M-am aplecat