— Ia-o s-o citeşti, dacă-ţi face plăcere, zise dânsul cu glas nepăsător.

Plimbarea se terminase, ne întorsesem la hotel și Manderley se afla la sute de kilometri de acolo. Eram mulţumită că ţineam strâns în mână, împreună cu mănuşile, cartea aceea. Acum că ziua se sfârşise, aveam nevoie de un lucru care să fie al lui.

— Coboară, zise dânsul. Trebuie să duc mașina la garaj. Diseară n-am să te văd la restaurant, căci nu mănânc acolo. Dar îţi mulţumesc pentru această zi.

Urcai singură treptele hotelului cu sentimentul de părăsire al unei copile, a cărei răsplată se sfârşeşte. După-amiaza asta îmi stricase ceasurile care mai rămâneau și-mi spusei că timpul o să-mi pară lung până ce o să mă urc în pat și că cina mea, singură, o să fie plictisitoare. Totuşi nu mă puteam hotărî să înfrunt vorbele vesele ale infirmierei și poate, întrebările indiscrete ale doamnei Van Hooper. De aceea, m-am aşezat într-un colţ al holului, îndărătul unui stâlp și am cerut un ceai. Chelnerul părea plictisit; văzându-mă singură nu simţea nevoia să se grăbească și, oricum, era tocmai perioada aceea de lâncezeală a zilei, cinci și jumătate trecute, când ceaiul obişnuit s-a terminat, iar ora cocktailurilor e încă departe.

Singură cuc și tristă, m-am răsturnat într-un fotoliu și am luat cartea de poeme. Volumul fusese adesea frunzărit și se deschise de la sine la o pagină, care, fără îndoială că fusese deseori citită.

„Am fugit de el, nopţi întregi, zile întregi. Am fugit sub arcadele văzduhului;

Am fugit de el prin labirinturile gândurilor mele. M-am ascuns de el în plâns și în râs.

Am coborât povârnişuri Primejdioase și m-am repezit

Urmărită fără răgaz de paşii lui puternici Prin uriaşele prăpăstii de groază.”

Era ca și cum priveam pe gaura unei chei și, pe furiş, am pus cartea la o parte. Care dulău al cerului îl mânase în după-amiaza aceea către colinele înalte? M-am gândit la mașina lui, aflată la doi-trei metri de prăpastia aceea de şase sute de metri, și la expresia pierdută, aşternută pe fața lui. Ce paşi își purtau ecoul în mintea lui, ce şoapte și ce amintiri; și de ce oare, din toate poemele, trebuia să-l păstreze tocmai pe acela în buzunăraşul de lângă volan? Doream ca el să fie mai puțin îndepărtat, iar eu să fiu oricine altcineva, afară de tânăra aceea cu taior și fustă modestă și cu pălăria cu bor lat, de şcolăriţă săracă.

Chelnerul mi-a adus, plictisit, ceaiul, căci acum eram singură și mâncând tartinele cu unt care aveau un gust de cenuşă, mă gândeam la poteca pe care mi-o descrisese, la mirosul azaleelor și la lumina albă a golfului cel mic.

Dacă-i plăceau atât de mult toate astea, ce căuta în strălucirea superficială din Monte Carlo? Spusese doamnei Van Hooper că a venit fără planuri și în grabă. Mi-l închipuiam coborând în fugă acea cărare a parcului său, cu haita de câini pe urmele lui.

— Am reluat cartea și de data asta am deschis la pagina de titlu. Am citit dedicaţia: „Lui Max, de la Rebecca. 17 mai”, cu un ciudat scris aplecat. O pată murdărea cealaltă pagină, ca și când aceea care a scris, nerăbdătoare, ar fi scuturat stiloul ca să curgă cerneala, ce se scursese după aceea prea repede, îngroşând scrisul, astfel că semnătura Rebecca se întindea puternică și neagră, cu un R mare, înclinat deasupra celorlalte litere.

Am închis cartea și am pus-o sub mănuşi; apoi, întinzând brațul, am luat un număr din lllustration de pe un fotoliu alăturat și am început să-l frunzăresc. Erau fotografii frumoase ale castelelor de pe Loire și un articol despre ele. Am citit, atentă, articolul ce le însoţea, dar fără să înţeleg un cuvânt măcar. Nu castelul din Blois, cu turnuleţele și spiralele lui mă privea din pagina tipărită, ci chipul doamnei Van Hooper din ajun, la restaurant, pândind cu ochii ei mici, porcini, masa alăturată și ţinând în sus furculiţa cu piroşti.

„O tragedie cumplită, zicea dânsa. Ziarele nu vorbeau decât de asta. Se spune că el nu pomeneşte niciodată despre această întâmplare îngrozitoare, că nu rosteşte niciodată numele ei. Ştii că s-a înecat într-un golf, lângă Manderley…?”

Sunt mulţumită că nu poţi simţi de două ori frigurile celei dintâi iubiri. Căci e o boală și o povară, orice ar spune poeţii. Când ai douăzeci și unu de ani, zilele nu sunt vesele. Cuprind mici mişelii, mici temeri imaginare. Și eşti atât de ușor doborât, atât de lesne rănit, încât cazi în primele sârme ghimpate. Azi, îmbrăcată cu armura uşoară a apropiatei maturităţi, micile înţepături zilnice abia dacă te ating și sunt repede uitate, dar ce greutate avea pe vremea aceea o vorbă nepăsătoare și cum ți se întipărea în minte cu litere de foc, iar o privire aruncată pe deasupra umărului îţi rămânea în cap pe veci! Un refuz vestea întreitul cântec al cocoşului, o minciună semăna cu sărutul Iudei. Sufletul adult poate minţi având conştiinţa împăcată și chipul vesel, dar pe vremea aceea o mică decepţie îţi râcâia limba, cravaşându-te chiar în fața obstacolului ce trebuie trecut.

— Ce-ai făcut azi dimineaţă?

O văd și acum pe doamna Van Hooper sprijinită de perne, cu irascibilitatea uşoară a unei bolnave care nu-i cu adevărat suferindă și zace de multă vreme în pat, în timp ce-mi luam pachetul cu cărţi din dulap simţind cum mi se întinde pe gât roşeaţa vinovăţiei.

— Am jucat tenis cu profesorul, răspunsei eu, cuprinsă de panica minciunii, căci ce s-ar fi întâmplat dacă profesorul de tenis ar fi urcat în apartament în acea după-amiază să se plângă că lipseam de la lecţii de multe zile?

— După mine, partea proastă cu dumneata vine cam așa:

nu prea ai ce face, spuse ea, strivindu-şi ţigara într-un borcan de cremă de demachiat și, luând cărțile le amestecă cu mişcarea abilă și iritantă a jucătorului înveterat, scuturându-le și făcându-le să foşnească.

— Nu știu cum izbuteşti să-ți umpli timpul, cât e ziulica