de lungă, continuă ea. Niciodată n-ai vreo schiță să-mi arăţi și când îţi cer și eu să faci vreo târguială pentru mine, eşti în stare să uiţi să-mi cumperi Taxol. Măcar dacă îţi vei îmbunătăţi stilul la tenis; mai târziu asta îţi va fi de folos. Un jucător slab e o mare plictiseală pe capul celorlalţi. Tot mai practici serviciul cu mingea, din mână, incorect?

Flutură și aruncă dama de pică și fața aceea întunecată se uită la mine ca Jezebel2.

— Da, i-am răspuns sâcâită de întrebările ei, gândindu-mă însă cât de just și de adecvat era cuvântul rostit de ea. Mă descria bine. Eram incorectă. Nu jucasem tenis cu profesorul; nu jucasem de când zăcea ea în pat și trecuseră mai mult de cincisprezece zile. Mă întrebam de ce mă agăţam de acest pretext și de ce nu-i spuneam că mă plimbam în fiecare dimineaţă cu mașina lui Max de Winter și mâncam cu el la restaurant.

— Trebuie să joci mai aproape de plasă, niciodată n-o să joci bine dacă n-ai să procedezi astfel, continuă ea; am aprobat-o, jenată de propria mea ipocrizie, și am pus jos valetul de cupă, după ce ea lăsă dama.

Am uitat multe lucruri despre Monte Carlo, excursiile făcute dimineața și chiar discuţiile noastre; dar n-am uitat cum îmi tremurau degetele când îmi puneam pălăria pe cap și cum fugeam pe sală, coborând scara, prea nerăbdătoare să aştept sosirea înceată a ascensorului. Ajungeam astfel afară, atingând în treacăt uşile turnante, înainte ca să mă mai poată ajuta comisionarul.

Max mă aştepta stând la volan, citind un ziar pe care, cum mă observa, îl arunca, zâmbind, pe bancheta din fund, ca să-mi deschidă portiera, zicând: „Ce face în dimineața asta domnişoară mea de companie și unde doreşte să meargă?”

S-ar fi putut învârti fără sfârșit de jur-împrejurul oraşului și nu m-aş fi sinchisit, căci mă aflam în acea stare de încântare, când numai faptul că stăteam alături de el sau că mă aplecam peste parbriz, îndoindu-mi genunchii, și mi se părea prea mult. Eram ca un mic şcolar, cam pipernicit care nutreşte o pasiune pentru monitorul clasei a şasea, iar el se purta cu mult mai amabil și se arăta cu mult mai inaccesibil renunţând la orice discreţie.

— Vântul e rece în dimineața asta, ai face mai bine să-ți pui pardesiul meu.

Îmi amintesc asta, căci eram destul de tânără ca să mi se pară o fericire să-i port hainele, ca şcolarul care poartă triumfător sweaterul eroului său, legându-l la gât și umflându-se în pene de mândrie și faptul că-i împrumutasem haina punându-mi-o în jurul umerilor, măcar câteva minute, constituia în sine un triumf și dădea strălucire întregii dimineţi.

Melancolia și subtilitatea despre care citisem în romane, nu erau pentru mine, după cum nu erau nici sfidarea, nici hărţuielile sau zâmbetul aţâţător. N-aveam darul cochetăriei. Și stăteam nemişcată, cu harta lui pe genunchii mei, cu vântul suflându-mi în părul meu spălăcit, fericită de tăcerea lui și, totuşi, dornică de cuvintele lui. Fie că vorbea sau nu, asta nu schimba nimic din starea mea sufletească. Unicul meu duşman era ceasul de la tabloul de bord al cărui ac mic se apropia, încetul cu încetul, de unu. Mergeam spre răsărit, spre apus, printre miile și miile de sate agăţate pe coasta mediteraneană și nu-mi amintesc de niciunul dintre ele.

Nu-mi amintesc decât de atingerea scaunelor de piele, de forma hărţii, pe genunchii mei, de marginile ei rupte, de îndoiturile ferfeniţite; îmi mai amintesc cum, într-o zi, uitându-mă la ceas, mi-am zis: „Această clipă de acum – era unsprezece și douăzeci – n-ar trebui să fie niciodată uitată”. Și am închis ochii ca să trăiesc mai adânc experienţa. Când i-am deschis, ne aflam la o cotitură a drumului, iar o ţărancă tânără ne saluta cu mâna; o revăd cu fusta ei plină de praf, cu zâmbetul ei prietenos și vesel. Asta a ținut o clipă, cotitura rămase departe, în urmă și n-am mai putut-o vedea. Aparţinea de pe acum trecutului, nu mai era decât o amintire.

Voiam să mă întorc înapoi, să prind din nou clipa, dar atunci mi-a trecut prin minte că dacă am face asta, nu ar mai fi același lucru, până și soarele avea să arate altfel pe cer, aruncând altă umbră, iar ţărăncuţa avea să păşească apăsat, pe drum, trecând pe lângă noi, într-alt fel, fără să ne mai facă semn cu mâna în chip de salut, poate chiar fără să ne vadă. În gândul acela era ceva care te îngheţa și uitându-mă la ceas, am văzut că trecuseră doar cinci minute. În curând aveam să atingem limita timpului ce ni-l acordasem, fiind nevoiţi să ne întoarcem la hotel.

— Dacă s-ar putea născoci ceva, zisei cu înflăcărare, care să păstreze o amintire într-o sticlă, ca un parfum, și să nu se prefacă în aburi sau să ajungă searbădă vreodată. Când ai avea chef, ai putea să destupi sticla și să retrăieşti clipa trecută.

Am ridicat ochii să văd ce va spune. Dar el nu se întoarse spre mine; privea mai departe şoseaua.

— Ce clipă deosebită din tânăra dumitale viaţă vrei să destupi? zise dânsul, fără să pot deosebi, după glasul lui, dacă mă tachina sau nu.

— Nu știu, am răspuns; apoi m-am lansat cam nebuneşte în discuţie, fără s-ascult ce spun: Aș vrea să păstrez clipa de față și să n-o pierd niciodată.

— E un omagiu adus frumuseţii zilei sau felului în care conduc? zise dânsul, râzând ca un frate batjocoritor.

Tăcui, copleşită deodată de lărgimea prăpastiei ce ne despărţea și care se mărea și mai mult prin bunătatea lui față de mine. Atunci am înțeles că n-o să-i vorbesc niciodată doamnei Van Hooper despre excursiile mele de dimineaţă, căci zâmbetul ei m-ar jigni, ca și râsul lui de acum. Ea n-ar fi supărată, nici jignită, ar încrunta numai foarte puțin sprâncenele, ca și când n-ar crede în totul povestirea mea, apoi ar spune, înălţând îngăduitoare din umeri: „E grozav de drăguț din partea lui că te ia cu el la plimbare; micuţa mea, dar… eşti sigură că asta nu-l