— Aș vrea, zisei eu cu furie, încă jignită de râsul lui și renunţând la orice discuţie, să fiu o femeie de treizeci și şase de ani, îmbrăcată în mătase neagră, cu un colier de perle.

— Dacă ai fi așa, n-ai fi cu mine în mașină. Și nu-ţi mai roade unghiile, sunt destul de urâte și așa.

— Ştiu că o să-ți par indiscretă, necioplită, continuai eu, dar aş vrea să știu de ce mă iei cu dumneata în fiecare zi? Desigur că eşti bun, dar de ce mă alegi pe mine pentru milostenia dumitale?

Stăteam dreaptă și ţeapănă pe locul meu, cu toată înfumurarea sărmană de care e capabilă tinereţea.

— Te invit să mergi cu mine, rosti el cu gravitate, fiindcă nu eşti îmbrăcată într-o rochie neagră de satin, cu un şirag de perle la gât, nici nu ai treizeci și şase de ani.

Faţa lui era lipsită de orice expresie, nu puteam să spun dacă în sinea lui râdea sau nu.

— Totul e foarte bine, ştii tot ce trebuie să ştii despre mine; de altfel, nu mare lucru. Dar eu nu știu mai mult despre dumneata decât știam în prima zi a întâlnirii noastre.

— Și ce știai în ziua aceea? întrebă el.

— Ei bine, că stai la Manderley și… că soţia dumitale a murit.

Rostisem în sfârșit. Cuvântul ce-mi stătea pe limbă de câteva zile. „Soţia dumitale”. Cuvântul ieşise foarte firesc, fără împotrivire, ca și când faptul de a o pomeni era lucrul cel mai neînsemnat din lume. „Soţia dumitale.” Odată rostit, cuvântul rămase agăţat în aer, ţopăind înaintea mea și cum el îl primi în tăcere, fără să răspundă, cuvântul se lărgi, ajungând ceva rău prevestitor și primejdios, un cuvânt nefiresc. Și nu-l mai puteam lua înapoi, n-aș fi putut niciodată. Revăzui dedicaţia de pe pagina de titlu a cărţii de poeme și ciudatul R. Mă durea inima, mi-era frig. N-o să mă ierte niciodată și ăsta o să fie sfârşitul prieteniei noastre.

Îmi amintesc că priveam parbrizul, nevăzând nimic din drumul ce fugea dinaintea ochilor mei, răsunându-mi în urechi sunetul cuvântului rostit. Tăcerea se prefăcea în clipe, iar clipele în kilometri; și acum, îmi spuneam eu, totul s-a sfârșit, n-o să mă mai plimb niciodată cu el. Mâine o să plece. Doamna Van Hooper o să se facă din nou sănătoasă. O să se plimbe cu mine, ca mai înainte, pe terasă. Portarul o să-i coboare lui Max geamantanele; le și zăream în ascensorul de bagaje, cu etichetele proaspăt lipite. Agitaţia și impresia de sfârșit a plecării. Zgomotul maşinii care-şi schimbase viteza, luând o curbă, zgomotul acela se topi și el în larma traficului general, absorbit pentru totdeauna.

Eram atât de cufundată în aceste închipuiri, că deși l-am văzut pe portar băgând în buzunar bacşişul și întorcându-se, pe uşa turnantă a hotelului, spunându-i, peste umăr, ceva comisionarului, nu mi-am dat seama de încetinirea vitezei și numai când mașina s-a oprit m-am trezit la realitate. El stătea nemişcat, semănând mai mult ca niciodată, așa cum stătea cu pălăria de fetru și cu fularul alb, ca un personaj medieval dintr-o ramă. Nu făcea parte din peisajul acela strălucitor, s-ar fi cuvenit să stea pe treptele unei catedrale cu silueta subţiratică, cu mantia atârnându-i pe spate, cu un cerşetor la picioare, ţârşindu-se să culeagă monezile de aur.

Prietenul, cu bunătatea și camaraderia lui binevoitoare, fratele care-şi bătea joc de felul în care îmi rodeam unghiile, dispăruse. Nu mai rămăsese decât un străin. Mă întrebam ce căutam în mașina lui.

Atunci el se întoarse spre mine și începu să vorbească.

— Adineauri te gândeai la un mijloc ca să păstrezi amintirile, zise dânsul. Mi-ai spus că în anumite clipe ai vrea să retrăieşti trecutul. În privinţa asta, mă tem că mă deosebesc de dumneata. Toate amintirile mele sunt triste și prefer să le uit. Acum un an s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat toată viaţa și doresc să uit toate fazele vieții mele de până atunci. S-a sfârșit cu zilele acelea. Au dispărut cu totul. Trebuie să reîncep să trăiesc. În prima zi când te-am întâlnit, doamna Van Hooper a dumitale m-a întrebat de ce am venit la Monte Carlo. Asta a pus o frână amintirilor pe care ai fi vrut să le reînvii. Nu izbutesc întotdeauna, fireşte; uneori mireasma e prea puternică pentru sticlă și prea tare pentru mine. Și există în mine un demon care vrea să destupe sticla. Asta s-a întâmplat în prima noastră plimbare, când ne-am urcat pe munte și am privit în prăpastie. Acum câțiva ani, am fost acolo cu soţia mea. M-ai întrebat dacă locul era același sau s-a schimbat. Era același, dar – și asta m-a făcut fericit – ciudat de nepersonal. Nu păstrase nicio urmă a ei sau a mea. Poate pentru că erai dumneata acolo. Ai șters trecutul, mai bine decât toate luminile din Monte Carlo, unde am venit pentru asta. Fără dumneata aş fi plecat demult, aş fi fost în Italia, în Grecia, poate mai departe. M-ai scutit de toate aceste călătorii. M-am săturat de micile dumitale cuvântări puritane. M-am săturat de părerile dumitale despre bunătatea și mila mea. Îţi cer să mă întovărăşeşti pentru că am nevoie de dumneata și dacă nu mă crezi, poți să cobori numaidecât din mașină și să te întorci singură acasă. Hai, deschide uşa și pleacă…

Am rămas nemişcată cu mâinile pe genunchi, neştiind dacă gândea într-adevăr ce spunea.

— Ei bine, întrebă dânsul, ce ai de gând?

Dacă aş fi fost cu un an sau doi mai tânără, cred că aş fi izbucnit în hohote de plâns. Lacrimile copiilor ţâşnesc repede, la cel dintâi prilej. Ale mele nu erau prea departe, le simțeam îngreunându-mi pleoapele, îmi simțeam obrazul roşindu-mi-se, și, aruncând o privire, în oglinda de deasupra parbrizului, văzui îngrozitoarea privelişte pe care o înfăţişau ochii mei tulburaţi, obrajii roşii, părul ţeapăn ieșind de sub marea mea pălărie de fetru.

— Vreau să mă întorc acasă, zisei cu un glas care sta gata să