El porni motorul, fără să spună un cuvânt, ambreie și întoarse mașina, luând-o pe drumul pe care venisem.

Mergeam repede, chiar prea repede. Întinderea aspră a ţinutului ne privea cu nepăsare. Trecurăm pe la cotitura drumului, a cărei amintire voiam s-o păstrez și ţăranca nu mai era acolo, culorile erau şterse și nu era de fapt nimic altceva decât o cotitură de şosea, pe unde trec sute de maşini. Mândria mea de adultă se topi și lacrimile mele demne de dispreţuit, fericite de izbânda lor, îmi umplură ochii și începură să-mi curgă pe obraji. Nu puteam să le reţin, fiindcă veniseră necerute, așa că am fost silită să le las să curgă neatinse și să îndur, pe buze, sarea aceea, atingând abisurile umilinţei. Nu știu dacă şi-a întors capul spre mine, fiindcă aţintisem o privire neclintită și înceţoşată asupra drumului desfăşurat dinainte, dar deodată el întinse mâna și mi-o luă pe-a mea, sărutând-o, fără a rosti încă niciun cuvânt, iar apoi îmi aruncă în poală batista lui, pe care eram prea ruşinată ca s-o ating.

Mă gândeam la toate eroinele romanelor care arătau draguțe când plângeau și la contrastul care exista între ele și mine, cu obrazul umflat și cu ochii roşii. Așa se termina dimineața mea, iar ziua care mă aştepta era lungă. Trebuia să mănânc cu doamna Van Hooper în odaia ei, căci era ziua liberă a infirmierei, apoi mă va pune să joc cu ea bezig, cu puterea neobosită a întremării. O să mă înăbuş în odaia aceea. Era ceva dezgustător în perdelele mototolite, în păturile care atârnau, în perna trântită și în noptiera pătată de pudră, de parfum vărsat și de ruj de buze gras. Patul ei era plin cu pagini de ziare, împăturite la întâmplare, romane franţuzeşti cu marginile îndoite și scoarţele rupte și reviste americane. Mucurile de ţigări strivite răsăreau pretutindeni, în borcanele de cremă de față, în farfuria cu struguri și pe jos, lângă pat. Musafirii erau darnici cu florile și vasele se îngrămădeau unele lângă altele pline de tot felul de petale, flori de seră înăbuşite de mănunchiuri de mimoze, înconjurând un coş mare, legat cu o panglică, unde se îngrămădeau fructe zaharisite. Prietenii vor veni, de altfel, mai târziu și trebuia să le pregătesc cocktailuri, treabă pe care n-o puteam suferi; sfioasă, simţindu-mă prost în colţul meu, înconjurată de trăncănitul lor de papagali și o să mă simt iar cavalerul de onoare al principelui moştenitor, roşind pentru ea, când, stârnită de mica ceată, o să vorbească prea mult, o să râdă prea tare, stând în pat, o să întindă braţele spre fonograf, o să pună un disc legănându-şi umerii în ritmul melodiei. O preferam nervoasă și arţăgoasă, cu bigudiurile în păr și certându-mă că am uitat de Taxolul ei. Asta mă aştepta în apartament; pe când el, după ce o să se despartă de mine, în fața hotelului, o să se ducă singur spre mare, simţind vântul pe obraji, umblând sub bătaia soarelui; și o să i se întâmple poate să se rătăcească printre amintiri, despre care eu nu știam nimic, pe care nu mi le putea împărtăşi și o să se întoarcă înapoi la anii trecuţi.

Prăpastia care se căsca acum între noi era mai largă ca oricând și el se îndepărta de mine, cu spatele întors, către capătul ţărmului. Mă simțeam tânără și mică și grozav de însingurată și în clipa aceea, în ciuda mândriei mele, am găsit batista lui și mi-am suflat nasul, fără să-mi mai pese deloc de înfățișarea mea ștearsă. Acum nu mai avea nicio importanţă.

— Ajunge! zise el deodată parcă însufleţit de enervare, de plictiseală, și mă atrase spre dânsul, trecându-şi brațul în jurul umerilor mei, continuând să se uite înaintea lui, cu mâna dreaptă pe volan. Îmi amintesc că el conducea mai repede. „Cred că eşti destul de tânără ca să fii fata mea și nu prea știu cum să mă port cu dumneata”, zise dânsul. Drumul se apropia de o cotitură și el trebui să vireze spre a nu călca un câine. Crezui că o să-mi dea drumul, dar el conducea mai departe, strângându-mă; după ce trecu cotitura și drumul fu iar drept, el tot nu-şi retrase brațul.

„Poţi să uiţi tot ce ţi-am spus azi dimineaţă, zise dânsul. Toate astea s-au sfârșit. Să nu ne mai gândim niciodată la ele. Familia îmi spune totdeauna Maxim; mi-ar plăcea să-mi spui și dumneata tot așa. Ai păstrat destul de multă vreme tonul oficial”.

Mâna lui se apropie, pipăindu-mi marginea pălăriei, mi-o scoase și mi-o aruncă pe deasupra umărului său, pe bancheta din spate, apoi se aplecă și mă îmbrăţişă.

— Făgăduieşte-mi, zise el, că n-ai să porţi niciodată satin negru.

Atunci am zâmbit și el râse privindu-mă. Dimineaţa își recăpătase veselia, dimineața era strălucitoare. Doamna Van Hooper și după-amiaza nu mai aveau niciun fel de însemnătate. Toate astea vor trece repede și în curând o să fie seară, apoi iar dimineaţă.

Mă umflam în pene, jubilam în clipa aceea, aproape că aveam curajul să pretind egalitate. Mă vedeam intrând, degajată, în dormitorul doamnei Van Hooper, cam târziu pentru partida de bezig, și când aveam să fiu interogată de ea, căscând cu degajare îi voi spune: „Am uitat de timp. Am prânzit cu Maxim”.

Eram destul de copilăroasă ca să fiu mândră de un nume de botez ca de o pană la pălărie; cu toate clipele întunecate, el mă înălţase la un nou grad de prietenie. Decalajul dintre noi nu era atât de mare cum crezusem. Apoi el mă sărutase cu un aer firesc, întăritor și liniștit. Nimic dramatic, ca în cărţi. Nimic stânjenitor. Asta părea că înlesneşte mai mult legăturile noastre, făcea totul mai simplu. În cele din urmă prăpastia, ce ne despărţea, era trecută. Trebuia să-i spun Maxim. Și după-amiaza de bezig, cu doamna Van Hooper, nu fu atât de plicticoasă cum ar fi putut fi, cu toate că n-aveam îndrăzneala să-i vorbesc despre dimineața mea. Căci, când strânse cărțile, la sfârşitul partidei, ca să le pună în cutia lor, mă întrebă cu nepăsare.

— Ia spune-mi, te rog, Max de Winter mai