M-am codit o clipă, ca înotătorul pe trambulină; apoi pierzându-mi frumoasa mea siguranţă, spusei:

— Da, cred… Mănâncă la restaurant.

M-am gândit că i-o fi spus cineva, cineva care ne-a văzut împreună, s-o fi plâns profesorul de tenis, sau i-o fi scris directorul și aşteptam atacul. Dar ea aşeză mai departe cărțile în cutie căscând ușor, pe când eu aranjam patul desfăcut. Îi dădui pudriera, fardul și rujul de buze și ea puse la o parte cutia de bridge, ca să ia oglinda de pe măsuţă.

— E un om atrăgător, zise dânsa, dar ciudat, greu de cunoscut. Cred că m-ar fi putut invita să-l vizitez la Manderley; era cât pe-aci s-o facă dăunăzi, în galerie.

N-am zis nimic. O priveam luând tubul de ruj și desenând un arc pe gura ei aspră.

— Nu i-am văzut niciodată nevasta, reluă dânsa, depărtând oglinda ca să vadă efectul, dar cred că era foarte frumoasă. Foarte bine îmbrăcată și strălucitoare, din toate punctele de vedere. Dădeau serbări minunate la Manderley. A fost ceva cu totul neaşteptat și tragic și cred că el o adora. Îmi trebuie pudra cea mai ocră cu rujul ăsta, dragă. Dă-mi-o, te rog, și pune cutia asta în sertar.

Astfel ne pierdurăm vremea cu pudră, parfum și ruj de buze, până la sosirea oaspeţilor. Le adusei cocktailuri, fără să spun un cuvânt. Schimbam plăcile la patefon și aruncam mucurile ţigărilor.

— Ai mai făcut schiţe în ultimul timp, micuţă domnişoară?

Cordialitate forţată din partea unui bătrân bancher, cu monoclul bălăbănindu-se la capătul unui şiret, la care răspunsei cu un zâmbet nesincer:

— Nu, n-am mai făcut de câtăva vreme. Doriţi o ţigară?

Nu vorbeam eu. Eu nu eram acolo. Urmăream în gând o nălucă, a cărei umbră se încarnase în sfârșit. Trăsăturile îi erau aburite, culorile nedesluşite, forma ochilor și calitatea părului rămâneau încă nesigure, nedefinite.

Avea frumuseţea care dăinuieşte și un zâmbet ce nu se uită. Glasul și amintirea cuvintelor ei pluteau undeva. Erau locuri pe care le vizitase și lucruri pe care le atinsese. Poate că dulapurile conţineau încă rochii pe care ea le purtase, păstrându-i parfumul. În odaia mea, sub pernă, aveam o carte pe care ea o ţinuse în mâini și o vedeam deschizând-o la pagina de titlu, zâmbind pe când scria și scutura stiloul.

„Lui Max, de la Rebecca”. Probabil că fusese ziua lui și ea o fi pus cartea printre daruri pe măsuţa micului dejun. Și au râs împreună, rupând hârtia și sfoara. Ea se aplecase poate peste umărul lui pe când el citea. Max. Ea îi spunea Max. Era prietenesc, vesel, ușor de pronunţat. Familia îi putea spune Maxim, dacă ţinea. Bunicile și mătuşile. Și făpturi ca mine, liniştite, spălăcite și tinere, și care nu aveau nicio însemnătate. Max era al ei, alesese numele ăsta, și cu câtă încredere îl scrisese pe pagina albă a acelei cărţi! Mâna aceea cutezătoare, înclinată, împungând cu stiloul hârtia albă, era însăşi simbolul persoanei ei, o persoană atât de sigură, atât de plină de ea…

De câte ori trebuie să-i fi scris așa, în câte împrejurări deosebite!

Bileţele scrise pe bucăţi de hârtie, scrisori când el era plecat, pagini și pagini intime, noutăţile lor. Glasul ei răsuna prin casă și grădină, nepăsător, familiar și sigur de el, ca și dedicaţia ei de pe carte.

Iar eu trebuia să-i spun Maxim.

2 Personaj biblic, un fel de precursoare a „femeii fatale”.

Bagajele, grija presantă a plecării. Chei rătăcite, etichete noi, hârtii de mătase risipite pe jos. Nu pot suferi toate astea. Chiar acum, când m-am obişnuit, când trăiesc, cum se spune, fără să-mi desfac bagajele. Chiar acum când a închide sertarele și a deschide un dulap al hotelului sau dulapul dintr-o vilă mobilată este o chestiune metodică, de rutină, sunt cuprinsă de mâhnire, mi se pare c-am pierdut ceva… Aici, spusei eu, am trăit, am fost fericiţi. Acesta era al nostru pentru oricât de puțin timp ar fi fost. Chiar dacă petreceam numai două nopţi sub un acoperiş, lăsam în urma noastră ceva din noi înşine. Nimic material, niciun ac de păr de pe o masă de toaletă, niciun tub gol de aspirină, nicio batistă sub o pernă, dar ceva nelămurit, o clipă din viaţa noastră, un fel de a fi…

Casa aceea ne adăpostea, discutam, ne iubeam între pereţii aceia. Asta se petrecea ieri. Astăzi treceam pe lângă ea, n-o mai vedeam și suntem niște fiinţe deosebite, foarte puțin schimbate. Nu vom putea fi niciodată absolut aceiaşi. Chiar dacă ne-am opri să prânzim la vreun han din drum și m-aş duce în vreo cameră întunecată, nefamiliară, ca să mă spăl pe mâini, clanţa uşii, necunoscută mie, tapetul care se cojeşte în fâşii, o ciudată oglinjoară crăpată deasupra ligheanului, pentru momentul acela sunt ale mele, îmi aparţin. Ne cunoșteam reciproc. Momentul acesta e prezentul. Nu există trecut, nici viitor. Iată-mă aici, spălându-mă pe mâini și oglinda crăpată mă înfăţişează propriilor mei ochi, de parcă ar fi suspendată în timp; asta sunt eu, momentul acesta nu va trece. Și pe urmă deschid uşa și mă duc în sufragerie, unde el stă și mă aşteaptă la o masă și eu mă gândesc că în clipa aceea am îmbătrânit, m-am trecut, că am mai înaintat cu un pas către un destin necunoscut. Zâmbim, ne alegem felurile pentru prânz, vorbim de unele, de altele, dar – îmi spun eu în sinea mea – nu mai sunt cea care l-a părăsit acum cinci minute. Fiinţa aceea a rămas în urmă. Sunt altă femeie, mai vârstnică, mai matură…

Zilele trecute am văzut într-un ziar că Hotelul „Coastei de Azur” din Monte Carlo își schimbase direcţia și numele. Odăile aveau acum altă înfăţişare și totul fusese reamenajat. Poate că apartamentul doamnei Van Hooper, de la etajul întâi, nici nu mai există. Poate că nu mai e nicio urmă din odăița care a fost a mea. Ştiam, în ziua în care, în