Episodul se termina cu pocnetul acelei broaşte. Privii pe fereastră și avui impresia că întorceam pagina unui album de fotografii. Acele acoperişuri orizontale, acea mare, nu mai erau ale mele. Ele aparţineau zilei de ieri, trecutului. Odăile despuiate de lucrurile noastre păreau de pe acum părăsite și tot apartamentul avea ceva lacom, ca și când ar fi vrut să și plecăm, și să ne înlocuiască prin noii veniţi, care soseau a doua zi dimineaţă. Bagajele mari erau închise și îngrămădite pe sală. Mai târziu se vor face valizele mai mici. Coşurile de hârtie erau copleşite de greutatea sticlelor de medicamente, pe jumătate pline, a borcanelor de cremă desfăcute, a facturilor și scrisorilor rupte. Sertarele erau deschise, biroul era gol.

Ea îmi aruncase o scrisoare, cu o dimineaţă înainte, la micul dejun, pe când îi turnam cafeaua.

„Helen se îmbarcă sâmbătă pentru New York. Micuţa Nancy suferă de apendicită și i s-a telegrafiat să se întoarcă. Asta mă hotărăşte. Plecăm și noi. M-am săturat de Europa. Ai vrea să vezi New York-ul?”

Gândul de a merge la închisoare mi-ar fi surâs mai mult. Ceva din deznădejdea mea trebuie să mi se fi zugrăvit pe față, căci ea păru la început mirată, apoi plictisită.

— Ce copilă dificilă eşti. Nu te înţeleg. Nu-ţi dai seama că în America o fată ca dumneata, fără bani se poate amuza foarte bine? Sunt o mulţime de tineri și o grămadă de distracţii. Și oameni de seama dumitale. Poţi avea un mic cerc de prieteni; nu va trebui să te ţii veşnic de fustele mele. Credeam că nu-ţi place la Monte Carlo.

— M-am obişnuit, zisei eu jalnic cu mintea buimăcită.

— Ei bine, o să te obişnuieşti și cu New York-ul. O s-o ajungem din urmă pe Helen la vapor, trebuie să vezi numaidecât de biletele noastre de vapor. Coboară îndată, la recepţie și zoreşte-l pe funcţionarul cel tânăr. Azi o să fii atât de ocupată încât n-o să ai timp să te înduioşezi de plecarea noastră din Monte Carlo.

Râse dezagreabil, strivind ţigara în untieră și se duse să telefoneze prietenilor.

În starea în care eram, nu-l puteam înfrunta pe funcţionarul de la birou. Mă dusei în baie, încuiai uşa și mă aşezai, pe covorul de plută ţinându-mi capul între mâini.

Sosise, în sfârșit, clipa plecării. Totul se terminase… Mâine seară o să fiu în tren, ducând, ca o servitoare, caseta de bijuterii și pătura ei, dânsa, stând în fața mea, în vagonul de dormit, cu blana imensă și cu groaznica-i pălărie nouă împodobită cu o pană. O să ne facem toaleta și o să ne spălăm pe dinţi în compartimentul înăbuşitor, cu uşi scârţâitoare, cu chiuveta murdară, cu prosopul ud, cu săpunul cu păr pe el, cu sticla pe jumătate goală cu inevitabila ei însemnare „Sous le lavabo se trouve un vase”3, pe când fiecare scârţâit, fiecare uruit, fiecare zdruncinătură a trenului o să-mi repete că mă despart kilometri de el. Iar în timpul acesta el, stând singur la restaurant, la masa pe care o știam, citind o carte, nepăsător, cu gândurile aiurea.

Poate că înainte de plecare o să-mi iau rămas-bun în galerie. Un rămas-bun grăbit, din pricina ei, și o să urmeze o tăcere, un zâmbet și cuvinte ca: „Da, scrie-mi” și „Nu ţi-am mulțumit destul pentru atenţiile dumitale” și „Va trebui să-mi trimiţi fotografiile. — Pe ce adresă? — Ei bine: o să-ți scriu”. Apoi o să aprindă o ţigară, cerând foc unui chelner, pe când eu am să mă gândesc: „Încă patru minute și jumătate și n-o să-l mai revăd niciodată”.

Faţa îmi va fi crispată într-un zâmbet forţat, convenţional, glasu-mi avea să rostească: „Uită-te la bătrânul acela caraghios de acolo, mă întreb cine e; trebuie să fie nou pe aici”. Și amândoi aveam să irosim ultimele clipe râzând de un străin, fiindcă și eram de-acum străini unul față de altul.

„Sper că instantaneele vor ieşi bine” – repetându-ne, în disperare, și el replicând: „Da, acela din scuar trebuie să fie bun; lumina era exact cea potrivită”. După ce amândoi ne cufundasem în toată discuţia aceea căzând de acord, și, oricum, puțin avea să-mi pese dacă rezultatul era nebulos și întunecat, pentru că momentul acela era ultimul, un adio final la care ajunsesem.

Pentru că o să fiu gata de plecare, pentru că totul era sfârșit, nu-mi va mai rămâne nimic de spus. O să fim ca doi străini, pe când sufletul meu îndurerat o să strige: „Te iubesc atât de mult! Sunt grozav de nenorocită. Asta nu mi s-a mai întâmplat, asta nu mi se va mai întâmpla niciodată”.

„Atunci, o să spun eu cu un zâmbet jalnic, mulţumesc de mii de ori, a fost minunat…” întrebuinţând aceste cuvinte care mi-erau obişnuite. „Minunat”: ce înseamnă asta? Dumnezeu știe că nu mă sinchiseam de asta; sunt cuvintele pe care le folosesc adolescenţii pentru o partidă de hockey, și cât de nepotrivite erau pentru săptămânile petrecute în chinuri și încântare! Apoi uşile ascensorului o să se deschidă înaintea doamnei Van Hooper și eu o să străbat galeria în întâmpinarea ei, pe când el o să se întoarcă în colţul lui, despăturind ziarul.

Stând acolo, ca o caraghioasă, pe covorul de plută din baie, îmi închipuiam toate astea, și călătoria și sosirea noastră la New York. Glasul ascuţit al Hellenei – ediţie mai recentă a mamei sale – și Nancy, îngrozitoarea ei nepoată. Băieţii de la colegiu cu care doamna Van Hooper ar fi vrut să mă vadă umblând, și tinerii funcţionari de bancă potriviţi cu situaţia mea: „Să ieşim miercuri împreună… Vă place jazzul hot?” Băieţi cu nasul cârn, cu obraji lucioşi. Va trebui să fiu politicoasă. Şi-o să doresc atât de mult să fiu singură cu gândurile mele, ca de pildă, acum, închisă în baie…

Ea veni și bătu în uşă.

— Ce faci acolo?

— Vin.

Și m-am prefăcut că întorc un robinet și că mototolesc un prosop.

Când am deschis uşa, ea m-a privit curioasă.

— Ce mult ai stat! În dimineața asta n-ai timp să