Eram sigură că el o să se întoarcă după câteva săptămâni la Manderley. O să-l aştepte un vraf de scrisori în hol printre care și a mea, scrisă de pe vapor. O scrisoare… O să mă strădui să fie veselă și să cuprindă descrierea tovarăşilor mei de drum. O să stea mult timp pe biroul lui și o să răspundă după săptămâni de zile, în grabă, înainte de masă, într-o duminică dimineaţă când o s-o găsească, rânduindu-şi facturile. Apoi n-o să urmeze nimic. Nimic până la umilirea cea din urmă, a cărţii poştale ilustrate de Crăciun, înfăţişând Manderley-ul, poate chiar în zăpadă, în care o să mi se ureze: Crăciun vesel și un An nou bun, de la Maximilian de Winter”. Cu litere de aur. Dar ca să fie drăguț, o să taie numele tipărit și o să adauge cu cerneală dedesubt: „de la Maxim”, și dacă o să mai rămână loc, câteva cuvinte ca:

„Nădăjduiesc că-ţi place New York-ul”. Plicul lipit, o marcă și cartea poştală o să se îngrămădească printre alte sute la fel.

— Îmi pare tare rău că mâine plecaţi, spuse funcţionarul de la recepţie cu telefonul în mână. Aţi aflat că baletul își începe reprezentaţiile săptămâna viitoare? Doamna Van Hooper știe?

Am pornit-o cu gândul înapoi, de la Crăciunul petrecut la Manderley, la realităţile vagonului de dormit. Era întâia oară, după gripa ei, când doamna Van Hooper coborî să mănânce la restaurant și urmând-o, simțeam o greutate în stomac. El își petrecea ziua la Cannes, o știam, căci mă înştiinţase din ajun, dar mă temeam să nu scape chelnerul vreo vorbă și să spună: „Domnişoara mănâncă astă-seară, ca de obicei, cu domnul?”

Îmi trecea un junghi prin inimă, de câte ori se apropia de masa noastră, dar el nu zise nimic.

Îmi trecui ziua făcând bagajele, iar seara, veniră cunoscuţii să-şi ia rămas-bun. Mâncarăm în salonaş. Și ea se culcă numaidecât. Tot nu-l văzusem. Coborâi în galerie pe la nouă jumătate, pretextând că mă duc să caut etichete, dar el nu era acolo. Odiosul portar zâmbi, văzându-mă:

— Dacă-l căutaţi pe domnul de Winter, ne-a comunicat că n-o să se întoarcă de la Cannes înainte de miezul nopţii.

— Aș vrea un pachet cu etichete pentru geamantane, am zis, dar am văzut, după ochii lui, că nu mă credea.

Așa că până la urmă, nu avea să fie nicio seară de adio. Ora pe care o visasem în tot cursul zilei, trebuia să mi-o petrec singură cuc în dormitorul meu, uitându-mă la valiza mea Revelation și la mapa îndesată. Poate că era totuna, fiindcă aş fi fost o parteneră ca vai de lume și pesemne că el mi-ar fi citit pe față ce simțeam.

Ştiu că în noaptea aceea am plâns cu lacrimi amare și tinereşti, cum n-aș mai putea plânge azi. După vârsta de douăzeci și unu de ani nu mai plângi, îmbrăţişând perna. Capul îmi vâjâia, ochii îmi erau umflaţi, gâtul contractat. Și neliniştea de dimineaţă, cu care încerci să ascunzi lumii orice urmă de durere, spălatul cu apă rece, stropitul cu apă de colonie și stratul ușor de pudră, trădător. De asemeni teama de a reîncepe să plângi, și lacrimile, curgând singure, tremuratul de neînlăturat al gurii, care te pot duce la o mare nenorocire. Îmi amintesc că am deschis larg fereastra, nădăjduind că răcoarea dimineţii o să şteargă roşeaţa ce se vedea sub pudră. Niciodată nu mi s-a părut soarele atât de încântător, nici ziua atât de plină de făgăduinţă. Monte Carlo devenise deodată numai bunătate, farmec, singurul loc sincer din lume. Îl îndrăgisem. Eram copleşită de duioşie. Aș fi vrut să petrec toată viaţa aici. Și plecam în ziua aceea. E ultima oară când îmi perii părul înaintea acestei oglinzi, ultima oară când îmi spăl dinţii la această chiuvetă. N-o să mai dorm niciodată în patul ăsta. N-o să mai întorc niciodată comutatorul acestei lumini. Eram acolo în capot, înduioşându-mă de o odaie banală de hotel.

— Nu eşti răcită? mă întrebă dânsa la gustarea de dimineaţă.

— Nu, îi spusei eu, cel puțin nu cred, zisei, agăţându-mă de această scândură de salvare, care m-ar fi putut scăpa mai târziu, dacă aş fi avut ochii prea roşii.

— Nu pot suferi să mă învârtesc, când totul e împachetat, bombăni dânsa; ar fi trebuit să ne hotărâm pentru un tren mai devreme. L-am putea prinde, dacă ne-am grăbi și atunci am puţea sta mai mult la Paris. Telegrafiază Hellenei să nu vină să ne ia și aranjează alt rendez-vous. Mă întreb… (ea se uită la ceas) … Da, ei pot schimba locurile reţinute. Oricum, putem încerca. Coboară la birou și interesează-te.

— Da, spusei eu, sclava toanelor ei și întorcându-mă în odaie să-mi arunc capotul, să-mi pun inevitabila fustă de lână, să-mi trag puloverul lucrat în casă.

Nepăsarea mea față de dânsa se schimbase în ură. Aşadar se sfârşise, mi se fura și ultima mea dimineaţă. Nu mai aveam nicio jumătate de ceas de stat pe terasă, nici măcar zece minute, ca să-mi pot lua rămas-bun. Pentru că își terminase gustarea de dimineaţă mai repede decât prevăzuse, pentru că ea se plictisea. Ei bine, o să las la o parte rezerva și modestia, n-o s-o mai fac pe demna. Trântii uşa salonului și fugii de-a lungul coridorului.

N-aşteptai ascensorul, urcai scara câte patru trepte deodată, până la etajul al treilea. Ştiam numărul odăii: 148; am bătut la uşa lui, cu obrazul îmbujorat, gâfâind.

— Intră, strigă dânsul, și deschisei uşa regretând îndrăzneala mea, cu inima zbătându-mi-se, la gândul că poate atunci se trezise, căci se culcase târziu în ajun, că poate o să-l găsesc încă în pat, zburlit, supărăcios…

El se rădea înaintea ferestrei deschise, cu un halat de păr de cămilă peste pijama, și eu mă simții stângace și prea îmbrăcată în taiorul meu de lână și cu pantofii mei. Mă crezusem tragică; nu eram decât caraghioasă.

— Ce vrei? zise dânsul. Ce s-a întâmplat?

— Am venit să-mi iau rămas-bun. Plecăm în dimineața asta.

Mă privi, apoi puse briciul pe lavoar.

— Închide uşa, zise dânsul.

O închisei, rămânând în picioare, destul de înfricoşată, cu mâinile