— Ce tot îndrugi acolo? întrebă dânsul.

— E adevărat, plecăm azi. Trebuia să luăm ultimul tren și acum ea vrea să-l luăm pe cel dintâi și mi-a fost teamă că n-o să te mai văd. Simţeam că trebuie să te văd înainte de a pleca, spre a-ţi mulţumi.

Din gura mea ieşiră, așa cum îmi închipuisem, cuvintele neroade. Eram ţeapănă și stingherită; peste o clipă o să spun că a fost minunat.

— De ce nu mi-ai spus mai curând? zise el.

— Nu s-a hotărât decât ieri. Totul fusese făcut în grabă. Fiica ei ia vaporul spre New York în ziua de sâmbătă, iar noi urmează să plecăm cu ea. O s-o întâlnim la Paris și plecăm prin Cherbourg.

— Te ia cu ea la New York?

— Da, și n-am poftă să plec. N-o să-mi placă de loc acolo; o să fiu foarte nenorocită.

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce te duci?

— Ştii bine că trebuie. Muncesc pentru bani. Nu sunt bogată ca s-o pot părăsi.

El își luă din nou briciul şi-şi şterse săpunul de pe obraz.

— Stai jos, zise dânsul. Nu mai am mult. O să mă îmbrac în baie și o să fiu gata în cinci minute…

Își luă hainele de pe scaun, le aruncă pe jos în baie și intră, trântind uşa. Mă aşezai pe pat și începui să-mi rod unghiile. Situaţia era ireală și mă simțeam ca un manechin de ceară. Mă întrebam ce gândea el, ce o să facă. Privii odaia. Era ca orice odaie a unui bărbat, fără personalitate și în neorânduială. O grămadă de încălţăminte, mult mai multă decât putea să aibă nevoie și şiruri de cravate. Masa de toaletă era goală, afară de o sticlă mare de apă de păr și două perii cu mâner de fildeş. Nici fotografii, nici instantanee, nimic de felul acesta. Căutai, din instinct, gândindu-mă că trebuie să fie măcar una lângă patul lui sau în mijlocul căminului. Una mare într-o ramă de piele. Dar nu erau decât cărţi și o cutie de ţigări.

El fu gata în cinci minute, după cum îmi făgăduise.

— Coboară cu mine pe terasă, cât mănânc, zise dânsul. Privii ceasul.

— N-am timp, zisei. Trebuia să fiu la birou ca să schimb locurile reţinute.

— Nu te sinchisi de asta. Vreau să-ți vorbesc.

Pornirăm pe coridor și el chemă ascensorul. Nu-şi dă seama, îmi zisei, că trenul pleacă peste un ceas și jumătate? Doamna Van Hooper poate să telefoneze dintr-o clipă într-alta la birou să întrebe unde sunt. Coborârăm cu ascensorul fără să vorbim, ieşirăm pe terasă, unde erau aşezate mesele pentru micul dejun.

— Ce iei? mă întrebă el.

— Am mâncat și, de altfel, n-am vreme decât cinci minute.

— Adu-mi cafea, ceru el chelnerului, un ou moale, pâine prăjită cu unt, marmeladă și o mandarină; apoi scoase o pilă din buzunar și începu să-şi pilească unghiile.

— Va să zică doamna Van Hooper s-a săturat de Monte Carlo, zise el, și are poftă să se întoarcă acasă. Și eu. Ea la New York și eu la Manderley. Ce preferi? Poţi să alegi.

— Nu-i frumos din partea dumitale să glumeşti, am spus. Cred că ar fi mai bine să mă ocup de bilete și să-ți spun la revedere.

— Te înşeli, dacă crezi că sunt dintre acei care fac glume la micul dejun, zise dânsul. Dimineaţa sunt totdeauna cu toane. Îţi repet că poți să alegi. Sau te duci cu doamna Van Hooper la New York sau vii cu mine la Manderley.

— Vrei să spui că ai nevoie de o secretară sau de așa ceva?

— Nu, nătăfleaţo, îţi cer să te măriţi cu mine.

Chelnerul veni cu micul dejun, iar eu am rămas cu mâinile pe genunchi, privindu-l cum pune pe masă cafetiera și cana de lapte.

— Nu înţelegi, zisei eu, când chelnerul se îndepărtă. Eu nu sunt dintre acelea cu care te însori.

— Ce dracu vrei să spui? mă întrebă el privindu-mă și punându-şi jos linguriţa.

Eu privii cum se aşază o muscă pe marmeladă, el o goni cu un gest de nerăbdare.

— Nu știu bine, zisei. Nu pot explica. Mai întâi nu fac parte din lumea dumitale.

— Care e lumea mea?

— Ei bine… Manderley! Ştii bine ce vreau să spun. El apucă iar linguriţa și luă marmeladă.

— Ești aproape tot atât de neştiutoare și de proastă ca și doamna Van Hooper. Ce ştii de Manderley? Numai eu pot să judec dacă poți face sau nu parte din el. Crezi că eu ţi-am cerut asta fără să mă gândesc, nu-i așa? Pentru că spui că n-ai chef să pleci la New York… Crezi că te cer de soţie pentru același motiv care, după părerea dumitale, mă făcea să te plimb cu mașina și să te invit la masă în prima seară? Din bunătate… Nu-i așa?

— Da, zisei eu.

— Într-o zi, urmă dânsul, ungându-şi pâinea cu unt, o să-ți dai seama că nu sunt chiar așa de mărinimos. Deocamdată, cred că nu-ţi dai seama de nimic. N-ai răspuns la întrebarea mea. Vrei să te măriţi cu mine?

Cred că nici în ceasurile mele de cea mai mare îndrăzneală nu mi-aş fi închipuit așa ceva. Odată, fiind în mașină cu el, cum tăceam de o bucată de vreme, am început să-mi imaginez o poveste: cum că el ar fi grav bolnav, ar aiura și m-ar chema să-l îngrijesc. Ajunsesem cu povestea tocmai când îi turnam apă de colonie în cap, când sosirăm la hotel și povestea mea se opri aici. Și altă dată îmi închipuisem că trăiesc într-o lojă de portar, pe domeniul din Manderley, și cum avea să mă viziteze uneori, și să stea în fața focului din cămin. Această neaşteptată cerere în căsătorie m-a uluit, cred că m-a jignit chiar. Era ca și când m-ar fi cerut regele. Nu părea adevărată. Și el mânca într-una marmeladă, ca și când totul ar fi fost firesc. În cărţi, bărbații îngenunchează înaintea femeilor, la lumina lunii. Treaba nu se pretece așa, la micul dejun.

— Propunerea mea nu pare să aibă sorţi de izbândă. Cu atât mai rău! Credeam că mă iubești puțin. E o lovitură pentru vanitatea mea.

—