În timp ce spuneam asta, el a râs, îmi aduc aminte și mi-a întins mâna pe deasupra mesei.

— Fii binecuvântată pentru asta, zise dânsul. Într-o zi când o să ajungi la încântătoarea vârstă de 36 de ani, despre care mi-ai spus că e culmea visurilor dumitale, o să-ți amintesc această clipă. Și n-o să mă crezi. Ce păcat când mă gândesc că o să creşti!

Eram ruşinată și supărată pe el, pentru că râdea. Deci femeile nu mărturisesc astfel de lucruri bărbaţilor. Aveam multe de învăţat.

— Atunci ne-am înțeles, nu-i așa? zise dânsul, fără să dea drumul pâinii cu marmeladă. În loc să ţii tovărăşie doamnei Van Hooper, o să-mi ţii mie, iar îndatoririle dumitale o să fie aproape aceleaşi. Și mie îmi plac cărțile noi, florile în salon și, după-masă, jocul de bezig. Și cineva care să-mi toarne ceai. Singura deosebire este că eu nu iau Taxol, prefer Eno, și nu trebuie niciodată să mă laşi neaprovizionat cu marca mea specială de pastă de dinţi.

Eu băteam darabana cu degetele pe fața de masă, îndoindu-mă de mine și de el. Oare își bătea joc de mine și toate astea nu erau decât o glumă? El mă privi și observă îngrijorarea întipărită pe fața mea.

— Mă port cu dumneata ca un mojic, nu-i așa? zise dânsul. Nu așa îţi închipuiai o cerere în căsătorie. Trebuia să fie seară, dumneata în rochie albă, cu un trandafir în mână, iar în depărtare o vioară să cânte un vals. Iar eu, sub un palmier, să-ți fi făcut o curte îndrăcită. Atunci ai fi fost mulţumită. Biet copil, ce ruşine! Nu-i nimic, o să te duc la Veneţia în călătorie de nuntă și o să ne ținem de mână în gondolă. Dar n-o să stăm prea mult, căci vreau să-ți arăt Manderley-ul.

El dorea să-mi arate Manderley-ul… Și deodată înţelesei că toate astea o să se întâmple, că o să fiu soţia lui, că o să ne plimbăm împreună prin grădină, o să coborâm pe cărarea ce duce la plajă. Ştiam cum o să stau privind pe terasă, după micul dejun, aruncând păsărilor fărâmituri și cum puțin mai târziu, cu o pălărie de soare cu boruri mari pe cap, și cu o foarfecă de grădinar în mână, o să culeg flori pentru casă. Ştiam acum de ce cumpărasem cartea poştală ilustrată în copilărie: era o prevestire, un pas orb spre viitor.

El dorea să-mi arate Manderley-ul… Gândul meu zbura, siluete se desenau înaintea mea, chipuri urmau altor chipuri și toate astea pe când el mânca mandarina, întinzându-mi și mie câte o felie, din când în când, fără să mă slăbească din ochi:

„Nu cred că-mi cunoaşteţi soţia: Doamna de Winter”. Eu o să fiu doamna de Winter.

M-am gândit la numele și la semnătura de pe cecuri, de pe scrisorile către furnizori și de pe scrisorile prin care invitam la dineu. M-am auzit vorbind la telefon: „De ce să nu veniţi până la Manderley, la sfârşitul săptămânii viitoare?” Lume, totdeauna o droaie de oameni. „Vai, dar e pur și simplu fermecătoare, trebuie neapărat să faci cunoştinţă cu ea”. Asta se referea la mine, era o şoaptă care se desprindea dintr-o mulţime, și eu mă întorceam, prefăcându-mă că nu auzisem.

O să cobor în odăița portăresei cu un coş de struguri și de piersici pentru bătrâna bolnavă. Mâinile ei întinse spre mine: „Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă, sunteţi atât de bună!” iar eu: „Trimite să ia de acasă tot ce-ţi trebuie”. Doamna de Winter. Eu o să fiu doamna de Winter. Vedeam masa lustruită din sufragerie și lumânările mari. Maxim în fața mea. Douăzeci și patru de tacâmurî. Flori în părul meu. Toată lumea întoarsă spre mine, paharele ridicate. „Să bem în sănătatea tinerei căsătorite”, iar Maxim, mai târziu: „Nu te-am văzut niciodată atât de frumoasă”.

Odăi mari, răcoroase, pline de flori. Odaia mea, iarna, cu focul ei de lemne. Cineva bate la uşă. O femeie intră zâmbind. E sora lui Maxim și-mi spune: „E într-adevăr minunat cât îl faci de fericit, toată lumea e atât de mulţumită, ai atâta succes!”

— Restul mandarinei de Tanger este acru, eu n-aș mânca-o rosti el, și m-am uitat la el, în vreme ce cuvintele mi se urcau încet la cap, apoi mi-am coborât privirea asupra fructului din farfuria mea.

Sfertul rămas era tare și gălbui. Avea dreptate. Mandarina era foarte acră. Aveam un gust iute, amărui, în gură, și abia dacă-mi dădusem seama de el.

— O înştiinţez eu pe doamna Van Hooper, sau dumneata? întrebă dânsul.

El își împăturea şervetul, împingea farfuria și eu mă miram, auzindu-l vorbind cu atâta nepăsare, ca și când ar fi fost vorba de fapte puțin însemnate, de o simplă schimbare de planuri, când pentru mine era ca explozia unei bombe.

— Spune-i dumneata, replicai eu, o să fie atât de supărată!

Ne ridicarăm de la masă; eram enervată, roşie, tremurând de nerăbdare. Mă întrebam dacă o să spună vestea chelnerului, luându-mi brațul și zâmbind: „Trebuie să ne feliciţi, domnișoara se mărită cu mine”. Și toți ceilalţi chelneri o să audă, o să ne salute, o să zâmbească, iar noi o să trecem prin galerie urmaţi de un val de tulburare, un freamăt de aşteptare. Dar el nu zise nimic. Părăsi terasa, fără niciun cuvânt şi-l urmai în ascensor. Trecurăm prin fața biroului de recepţie și nimeni nu înălţă capul. Funcţionarul cerceta un teanc de hârtii, vorbind peste umăr unui al doilea. „El nu știe, mă gândii eu, că o să fiu doamna de Winter. O să trăiesc la Manderley. Manderley o să fie al meu”.

Ascensorul se opri la etajul întâi și o luarăm pe coridor. El mă apucă de mână și mi-o legănă, mergând.

— Îţi par tare bătrân la patruzeci și doi de ani? întrebă el.

— Oh, nu, răspunsei eu repede, poate prea repede. Nu-mi plac tinerii.

— N-ai cunoscut niciodată tineri, zise el. Ajunserăm la uşa apartamentului.

— Cred că aş face mai bine să mă ocup singur de