asta, zise el; dar ia spune-mi: te-ar supăra să ne căsătorim foarte repede? Nu-i așa că n-ai nevoie de trusou sau prostii de astea? Pentru că s-ar putea aranja ușor în câteva zile. La consulat. Apoi, cu mașina la Veneţia sau unde vei voi.

— Nu la biserică? întrebai. Nu în alb, cu domnişoare de onoare și clopote, copii și cor? Dar familia și prietenii dumitale?

— Uiţi, zise dânsul, că am mai făcut o astfel de ceremonie. Ne opriserăm înaintea intrării apartamentului și observai că ziarul din ziua aceea era încă în cutia de scrisori.

N-avusesem vreme să-l citim înainte de micul dejun.

— Ei bine, zise dânsul, ce spui?

— Desigur, răspunsei… Credeam o clipă că o să ne căsătorim în Anglia. Fireşte, nu ţin nici la biserică, nici la lume, nici la nimeni de felul acesta.

I-am zâmbit. Chipul lui se înveseli.

— N-o să fie amuzant? am spus.

El apăsă clanţa uşii, o deschise și ne aflarăm în micul antreu.

— Dumneata eşti? strigă din salon doamna Van Hooper. Ce dracu făceai? Am telefonat de trei ori la birou și mi s-a spus că nu te-au văzut.

Fui cuprinsă de o dorinţă neaşteptată să râd, să plâng, toate la un loc, și mă durea în golul stomacului. O clipă aş fi vrut parcă să nu se fi întâmplat nimic, aş fi vrut să fiu singură, să mă plimb fluierând.

— Mă tem că totul e din vina mea, zise dânsul intrând în salonul a cărui uşă o închise în urma lui, și am auzit exclamaţia ei de uimire.

Apoi mă dusei în odaia mea, aşezându-mă lângă fereastra deschisă. Asta semăna cu aşteptarea într-un sanatoriu. Ar fi trebuit să frunzăresc o revistă, să mă uit la fotografii, să citesc articole de care să nu-mi amintesc niciodată, până la intrarea unei infirmiere harnice și destoinice, lipsită de orice omenie, din pricina anilor de antisepsie. „Totul merge foarte bine, operaţia a reuşit de minune. N-ai nicio grijă. În locul dumitale, m-aş întoarce acasă și aş trage un pui de somn.”

Pereţii apartamentului erau foarte groşi și nu auzeam, nicio şoaptă. Mă întrebam ce-i spunea el, în ce termeni îi comunica vestea. Poate: „M-am îndrăgostit de ea la prima noastră întâlnire. Ne-am văzut zilnic”. Și ea răspunzând: „Ei bine, domnule de Winter, iată lucrul cel mai romantic pe care l-am auzit, vreodată.” Romantic, asta o să spună lumea. S-a petrecut într-un chip foarte neaşteptat și romantic. S-au hotărât pe neaşteptate să se căsătorească. Ce aventură! Îmi zâmbeam mie însămi, ridicând genunchii, aşezată pe marginea ferestrei, gândindu-mă cât de minunat era totul și cât de fericită o să fiu. Aveam să mă mărit cu bărbatul pe care-l iubeam. O să fiu doamna de Winter. Era o nebunie să mă doară așa în golul stomacului, când eram atât de felicită. Fără îndoială că din pricina nervilor. Această aşteptare, ca în anticamera unei clinici. De fapt, ar fi fost mai firesc să intrăm în salon, mână în mână, râzând, zâmbindu-ne unul altuia și ca el să spună: „O să ne căsătorim, suntem foarte îndrăgostiţi”.

Îndrăgostiţi. Nu-mi vorbise încă de dragoste. Fără îndoială, n-avusese vreme. Totul fusese atât de neaşteptat la dejunul de dimineaţă. Marmelada și cafeaua și mandarina împărţită. Nu, nu-mi spusese că era îndrăgostit. Numai că voia să se însoare cu mine. Scurt, cuprinzător, foarte original… Cererile originale preţuiau mult mai mult. Erau mai autentice. Nu ca celelalte. Nu ca tinerii care spun prostii, din care nu cred, poate, decât jumătate. Nu ca acei bărbaţi foarte tineri, foarte zăpăciţi, foarte pasionaţi, făcând jurăminte cu neputinţă de ținut. Nu cum a cerut-o el întâia oară pe Rebecca de soţie… Nu trebuie să mă gândesc la asta. E un gând interzis, insuflat de diavoli. Înapoi, Satano! Nu trebuie să mă gândesc la asta niciodată, niciodată, niciodată. El mă iubeşte, vrea să-mi arate Manderley-ul. Convorbirea lor nu se mai termina odată? N-o să mă cheme în sfârșit în salon?

Cartea de poeme era lângă patul meu. Uitasem că mi-o împrumutase. Deci nu-i acorda nicio însemnătate. „Du-te, şopti diavolul, du-te și deschide pagina de titlu. Nu-i așa că ai poftă s-o deschizi? Deschide pagina de titlu”.

E o absurditate am spus, nu fac altceva decât să pun cartea laolaltă cu restul lucrurilor. Am căscat. M-am îndreptat agale spre noptieră. Am luat cartea. M-am agăţat, cu piciorul în firul lămpii de pe noptieră și m-am poticnit, iar cartea mi-a căzut din mâini, pe duşumea. S-a deschis singură la pagina cu titlul, purtând dedicaţia: „Lui Max, de la Rebecca”. Ea era moartă și la cei morţi nu trebuie să te mai gândeşti… Dormea în pace, și iarba unduia deasupra mormântului ei. Cât de viu îi era totuşi scrisul, câtă forţă oglindea. Ce litere ciudate, aplecate într-o parte. Pata de cerneală. Parcă era de ieri. Arăta exact ca și cum dedicaţia ar fi fost scrisă ieri. Mi-am luat forficica de unghii din etuiul de toaletă și am tăiat pagina, aruncând priviri, peste umăr, ca o criminală.

Am smuls pagina dintr-odată, fără să las marginea ruptă și cartea păru curată și albă cu acea pagină mai puțin. O carte nouă, care nu fusese atinsă. Am rupt pagina în bucăţele și le-am aruncat în coşul de hârtii. Apoi m-am aşezat pe marginea ferestrei. Dar mă gândeam tot la bucăţelele de hârtie căzute în coş și am fost silită să mă ridic să le privesc. Și acum se vedea, pe bucăţelele rupte, cerneala groasă și neagră; scrisul nu pierise. Am luat o cutie de chibrituri și am dat foc bucăţilor de hârtie. Flacăra produse o lumină plăcută, înnegri hărtia, învălătuci marginile, făcând scrisul de necitit. Bucăţile de hârtie zburară, cenuşă cenuşie. Litera R pieri cea din urmă, se răsuci o clipă, mai mare ca totdeauna, apoi se strânse și ea; o înghiţise flacăra.

Nu mai era nici măcar cenuşă, era o pulbere imperceptibilă… Mă dusei să mă spăl pe mâini. Mă simțeam mai bine, mult mai bine. Aveam sentimentul acela de noutate, de curăţenie, ce întovărăşeşte, de obicei, un calendar nou, agăţat la începutul anului pe zid. Întâi ianuarie. Simţeam aceeaşi senzaţie de prospeţime, de încredere veselă. Uşa se deschise