— Totul e în regulă, zise dânsul; lovitura i-a luat întâi piuitul, dar e pe cale să-şi revină și mă duc la birou să mă încredinţez că o să prindă primul tren. Cred că o clipă a nădăjduit să fie martora noastră, dar n-am primit. Du-te și vorbeşte-i.

Nu spuse că era mulțumit, că era fericit. Nu mă apucă de braţ, ca să mă ducă în salon. Îmi zâmbi, îmi făcu un semn cu mâna și plecă singur pe coridor. M-am dus la doamna Van Hooper, șovăitoare, cam înfricoşată, ca o servitoare care a trimis vorbă printr-un prieten că pleacă peste opt zile.

Ea stătea lângă fereastră, gata să fumeze, siluetă bondoacă și caraghioasă pe care n-aveam s-o mai văd, cu jacheta care-i strângea pieptul larg, cu pălăria ridicolă pusă pe-o parte.

— Ei bine! zise dânsa cu glas tăios, pe care nu cred să-l fi întrebuinţat față de el. Trebuie să recunosc că ai făcut o treabă bună. În cazul dumitale, apa lină sapă adânc. Cum ai izbutit?

Nu știam ce să răspund. Nu-mi plăcea zâmbetul ei.

— Mare noroc ai avut că m-am îmbolnăvit de gripă, continuă ea. Acum înţeleg cum îţi întrebuinţai timpul și de ce uitai ce te trimiteam să faci. Lecţiile de tenis, drăguţa mea? Ştii că mi-ai fi putut spune și mie…

— Îţi cer iertare, îngânai eu.

Ea mă privi ciudat, cercetându-mă din creştet până în tălpi.

— Și mi-a spus că vrea să se însoare cu dumneata peste câteva zile. Încă un noroc că n-ai familie, care să-ți pună întrebări. Ei, dar nu mă priveşte. Mă spăl pe mâini de această poveste. Mă întreb, totuşi, ce o să zică prietenii lui, dar îl priveşte. Îţi dai seama că e mult mai în vârstă ca dumneata?

— N-are decât patruzeci și doi de ani, zisei, iar eu sunt bătrână pentru vârsta mea.

Ea râse, scuturând scrumul ţigării pe jos.

— Cât despre asta, aşa-i, zise dânsa.

Continuă să mă cerceteze cu atenţie, cum n-o făcuse niciodată, cu privirea unui membru din comisia unui concurs de vite. Era ceva lacom în privirea ei, ceva neplăcut.

— Spune-mi, întrebă dânsa, cu glas intim, ce însemna „ca între prietene”, ai făcut ceva care nu trebuia?

Semăna cu Blaize, croitoreasa, care voia să-mi dea zece la sută.

— Nu știu ce vrei să spui, răspunsei eu. Ea râse, ridicând din umeri.

— Ei, dar ce-mi pasă? Eu am crezut totdeauna că fetele engleze erau niște prefăcute, cu toate ifosele lor grozave de jucătoare de hockey. Aşadar, o să călătoresc singură până la Faris și o să te las aici, pe când drăguțul dumitale o să-şi procure buletinul de căsătorie? Am observat că nu m-a invitat la ceremonie.

— Cred că nu vrea să vină nimeni și, de altfel, o să fii plecată, zisei eu.

— Hm, hm, spuse dânsa. Își luă cutia de pudră și începu să-şi pudreze nasul. Sper că ştii ce faci, urmă dânsa. De fapt, toate s-au petrecut foarte repede. O chestie de câteva săptămâni. Cred că e un bărbat căruia cu greu îi intri în voie și va trebui să te obişnuieşti cu apucăturile lui. Ai dus o viaţă foarte tihnită până acum și nu poți să spui că nu m-am purtat frumos cu dumneata. O să ai o răspundere grea ca stăpână a Manderley-ului. Ca să fiu sinceră de tot, draga mea, nu văd cum o s-o scoţi la capăt.

Cuvintele ei sunau ca un ecou al celor pe care mi le spusesem eu cu un ceas mai înainte.

— N-ai experienţă, continuă ea, nu cunoşti acel mediu. Nu eşti în stare să rosteşti două cuvinte la bridge-urile mele. Ce o să le spui tuturor prietenilor lui? Petrecerile de la Manderley erau vestite, când trăia ea. Ţi-a vorbit, fireşte, de asta?

Şovăiam, dar, slavă Domnului, urmă, fără să-mi aştepte răspunsul.

— Fără îndoială că doresc fericirea dumitale și că recunosc că-i un bărbat fermecător, dar… da, îmi pare rău și eu cred că faci o mare greşeală, o greşeală de care o să te căieşti amarnic.

Puse la loc pudriera. Poate că era, în cele din urmă, sinceră, dar nu voiam genul acela de onestitate. N-am spus nimic. Aveam, poate, un aer ursuz, fiindcă ea înălţă din umeri și se îndreptă alene spre oglindă, îndreptându-şi pălărioara în formă de ciupercă. Eram bucuroasă că pleacă, bucuroasă că n-am s-o mai văd. Purtam pică lunilor petrecute cu ea, când fusesem angajata ei, primisem banii ei, păşisem pe urmele ei ca o umbră, ștearsă și mută. Desigur că eram lipsită de experienţă, că eram o idioată sfioasă și tânără. Ştiam toate acestea. Nu era nevoie să mi le spună. Presupun că atitudinea ei era premeditată și că, din vreun ciudat motiv feminin, era împotriva acestei căsătorii; scara ei de valori fusese zdruncinată.

Ei bine, puțin îmi păsa, aveam să uit de ea și de cuvintele ei înţepate. O încredere nouă se născuse în mine, când am ars pagina aceea și i-am risipit bucăţelele. Trecutul n-avea să mai existe pentru niciunul din noi; începeam, și eu și el, viaţa de la capăt. Trecutul fusese spulberat în vânt, ca și cenuşa din coşul de hârtii. Urma să devin doamna de Winter.

Urma să trăiesc la Manderley.

În curând ea avea să plece, hurducându-se singură în vagonul de dormit, fără mine, iar eu aveam să fiu cu el în sufrageria hotelului, prânzind la aceeaşi masă, făcând planuri de viitor. Pragul unei mari aventuri. Poate că, odată ce ea va fi plecată, avea în sfârșit să-mi vorbească, spunându-mi că mă iubeşte, că vom fi fericiţi. Până atunci nu fusese timp și, oricum, lucruri de felul acesta nu-s ușor de rostit, trebuie aşteptat momentul potrivit. Ridicai ochii şi-i văzui chipul în oglindă. Mă privea cu un zâmbet îngăduitor pe buze. Îmi spusei că o să se arate mărinimoasă, că o să-mi întindă mâna și o să-mi ureze noroc. Dar ea urma să zâmbească, vârându-şi un fir de păr ieşit de sub pălărie.

— Cu siguranţă, zise dânsa, că ştii de ce te ia de soţie, nu-i așa? Nu-ţi închipui că-i îndrăgostit de dumneata? Din pricină că îl enervează atât de mult casa