3 În franceză, în original: Sub lavabou se află o oală.

Am sosit la începutul lunii mai la Manderley, după cum spusese Maxim, odată cu primele privighetori și zambile. Era cea mai frumoasă clipă înainte de întreaga strălucire a verii; în vale, azaleele își răspândeau probabil mireasma și rododendronii sângerii înfloreau. Îmi amintesc că am plecat din Londra cu mașina, dimineața, pe o ploaie mare, ca să ajungem la Manderley pe la cinci pentru ceai. Mă revăd, prost îmbrăcată, ca de obicei, cu toate că eram măritată de şapte săptămâni; aveam o rochie de jersey bej, o blăniţă galbenă la gât și pe deasupra un impermeabil fără nicio formă, mult prea mare pentru mine, atârnându-mi până la glezne. Credeam că sunt îmbrăcată potrivit vremii și că lungimea hainei o să mă înalţe. Strângeam în mâini o pereche de mănuşi cu manşete și duceam un sac mare de piele.

— E o ploaie obişnuită la Londra, zise Maxim, când am plecat. Ai răbdare: soarele o să înceapă să strălucească pentru tine când o să sosim la Manderley.

Spunea adevărul, căci norii se risipiră la Exeter, descoperind un cer albastru și un drum alb înaintea noastră. Am fost fericită să văd soarele, căci o superstiţie mă făcea să socotesc ploaia ca o piază rea și cerul plumburiu al Londrei mă făcuse tăcută.

— Te simţi mai bine acum? mă întrebă Maxim. Îi zâmbii şi-i luai mâna, gândindu-mă cât de ușor era pentru el să se întoarcă în casa lui, să străbată holul, luând scrisorile, să sune pentru ceai, și mă întrebam cât de mult îmi ghicea el nervozitatea și dacă întrebarea „Te simţi mai bine acum?” dovedea că o înţelegea. „N-are importanţă, ajungem numaidecât. Trebuie să-ți fie poftă de ceai și dete drumul mâinii mele, pentru că ne apropiam de o cotitură și trebui să încetinească.

Acum, că momentul era în fața mea, voiam ca el să întârzie. Voiam să mă retrag în vreun loc lăturalnic, în vreo cafenea, stând lângă focul dintr-un cămin impersonal. Voiam să fiu un călător pe drum, o mireasă în dragoste cu soţul ei. Nu eu însămi, sosind la Manderley pentru întâia oară, ca soţie a lui Maxim de Winter. Am trecut prin multe sate prietenoase, unde ferestrele căsuţelor aveau un aer binevoitor. O femeie, cu un prunc în braţe, îmi zâmbi din pragul unei uşi, în vreme ce un băiat trecea drumul către o fântână, zăngănindu-şi găleata.

Doream să ne fi putut contopi cu ei, poate să fim vecinii lor și Maxim să se poată apleca, pe înserate, peste poarta unei căsuţe, trăgând din pipă, mândru de nalba din grădină care crescuse, foarte înaltă, în vreme ce eu aş fi trebăluit prin bucătăria curată ca un pahar, punând masa pentru cină. Pe bufet ar fi stat un ceas deşteptător, ticăind zgomotos și un şir de farfurii sclipitoare, iar după cină Maxim și-ar fi citit ziarul, cu cizmele rezemate de grătarul căminului, iar eu aş fi întins mâna spre sertarul bufetului, după un teanc de lucruri de cârpit. Mai mult ca sigur că o astfel de existenţă ar fi paşnică și statornică, uşoară, fără să fie necesar un model bine stabilit. Am înțeles atunci că luase tăcerea mea drept oboseală și că nu bănuia că mă temeam de această sosire la Manderley, deși, în teorie, o doream.

— Nu mai avem decât doi kilometri, zise Maxim. Vezi îngrămădirea aceea mare de copaci, pe colină, coborând spre vale, cu marea în spate? Acolo e Manderley-ul. Aceea e pădurea.

Mă silii să zâmbesc și nu-i răspunsei, cuprinsă de o mare spaimă, de o nelinişte de neînvins. Pierise plăcerea și veselia mea, se risipise mândria mea fericită. Eram ca un copil, pe care-l duci întâia oară la şcoală, sau ca o servitoare nepricepută, care n-a ieşit niciodată de acasă, căutând o slujbă. Toată siguranţa pe care putusem s-o câştig în timpul acestor scurte săptămâni de măritiş, nu mai era decât o zdreanţă fluturând în vânt; mi se părea că și cele mai neînsemnate lucruri îmi erau necunoscute, că n-aș recunoaşte dreapta de stânga, că n-aș şti dacă trebuie să mă aşez sau să stau în picioare, nici de care furculiţă sau lingură să mă slujesc la masă.

— În locul tău mi-aş scoate impermeabilul, zise dânsul, privindu-mă. Aici n-a plouat. Și puneţi ca lumea blăniţa ta caraghioasă. Sărmana mea iubită, te-am zorit și ai fi vrut, probabil, să-ți cumperi o grămadă de rochii la Londra.

— Mi-e totuna, deoarece tu nu pui preţ pe lucrurile astea.

— Cele mai multe femei nu se gândesc decât la îmbrăcăminte, zise dânsul cu gândul aiurea.

Am cotit și am ajuns la o răspântie unde începea un zid mare.

— Am ajuns, zise dânsul cu o nouă notă de plăcere în glas, iar eu mă agăţai și mai tare, cu mâinile, de scaunul de piele al automobilului.

Şoseaua făcea o curbă și la stânga, înaintea noastră, lângă casa paznicului, cele două canaturi înalte ale porţii cu grilaj se dădură larg deoparte, răspunzând într-o alee mare. Văzui, când am trecut, feţe care spionau prin fereastra întunecată a căsuţei și un copil ieşi alergând, privind curios. Mă trăsei îndărăt, pe scaun, cu inima bătând să mi se rupă, căci știam de ce feţele erau la fereastră și de ce privea copilul.

Voiau să vadă cum arătam. Mi-i închipuiam acum vorbind cu însufleţire și râzând în bucătărioară.

„Nu i-am văzut decât marginea pălăriei, or să spună ei, nu voia să-şi arate fața. Oh! O să ştim mâine dimineaţă. O să ne spună servitorii”.

El ghici, în sfârșit, fără îndoială, ceva din sfiala mea, căci îmi luă mâna, sărutând-o și râse puțin, pe când vorbea.

— Nu trebuie să-ți pese dacă se arată curioşi, zise dânsul.

Toată lumea vrea să știe cum arăţi. Desigur că de săptămâni de zile nu vorbesc decât de asta. N-ai decât să