fii cum eşti și au să te iubească toți. Și să n-ai grijă de casă, doamna Danvers se ocupă de toate. Poţi să te bizui pe dânsa. La început o să fie cam rigidă cu tine, trebuie să-ți spun că e cam ciudată, dar nu trebuie să te frămânţi din pricina asta. Așa e felul ei. Vezi tufișurile alea? Formează parcă un perete de azur când ortensiile sunt înflorite.

Nu-i răspunsei, căci mă gândeam la micuţa care cumpărase cartea poştală ilustrată, într-o prăvălie de ţară și ieşise, pe soarele arzător, bălăbanind-o în vârful degetelor, mulţumită de cumpărătură și gândindu-se: „O să fie pentru albumul meu. Manderley, ce nume frumos”. Și acum făceam și eu parte din moşie, era casa mea, o să trimit scrisori oamenilor, spunându-le: „O să petrecem toată vara la Manderley. O, ar trebui să veniţi să ne vedeţi”. Și o să merg pe aleea asta ciudată și nouă pentru mine, dându-mi pe deplin seama de fiecare cotitură, fiecare ocol, observând și încuviinţând spusele grădinarului: ici, înşiruirea tufișurilor, colo tăiatul unei crăci. O să intru în odăița portăresei, ca să spun: „Ei, cum merge azi cu piciorul?” pe când bătrâna, căreia n-o să-i mai insuflu curiozitate, o să mă cheme în bucătăria ei. Îl pizmuiam pe Maxim care era nepăsător simţindu-se la largul lui, cu un zâmbet pe buze, ce arăta cât de fericit e că se întoarce acasă.

Mi se părea depărtată, mult prea depărtată clipa când și eu o să zâmbesc și o să mă simt la largul meu, și doream să sosească repede, să fi ajuns bătrână, la nevoie cu păr cărunt și mers domol, trăind aici de mulți ani. Orice, mai curând decât proasta și sfioasa făptură care simțeam că sunt.

Porţile se închiseseră în urma noastră cu un scârţâit, şoseaua mare, plină de praf, pierise și observai că aleea nu era aceea pe care mi-o închipuisem, gândindu-mă la Manderley, nu era o alee mare, cu nisip, mărginită de straturi orânduite de fiecare parte, bine măturată și greblată.

Aleea șerpuia mai largă pe alocuri decât o potecă și o lungă boltă de copaci se ridica deasupra capetelor noastre, împletindu-şi ramurile noduroase, parcă ar fi fost intrarea unei catedrale. Nici soarele de amiază nu putea să străbată prin împletiturile frunzelor verzi, erau prea stufoase și înlănţuite unele de altele; numai pete mici, strălucitoare, de lumină se puteau strecura ca să presare cu aur pământul aleii. Totul era foarte tăcut, foarte liniștit. Pe şoseaua cea mare, un vânt vesel, dinspre apus, îmi biciuia obrazul, făcea să dănţuiască iarba pe povârniş; dar aici nu era vânt. Chiar motorul maşinii avea alt sunet, uruind mai încet, mai domol ca înainte. Pe măsură ce aleea cobora spre vale, copacii năvăleau asupra noastră, mari fagi cu trunchiuri frumoase, albe și netede, înălţându-şi miriadele de crengi unul spre altul, și alți copaci, cărora nu le știam numele, venind aproape, atât de aproape încât îi puteam atinge cu mâinile. Trecurăm pe un podeţ suspendat deasupra unui pârâu îngust și acea alee, ce nu era o alee, șerpuia mai departe, ca o panglică fermecată printre copacii liniştiţi și întunecați, pătrunzând tot mai adânc, până în inima pădurii, desigur, și tot nu se vedea nici urmă de luminiş, nici loc pentru o casă. Lungimea drumului începu să mă calce pe nervi; trebuie să apară la cotitura asta, mă gândeam, sau după colţul porţiunii următoare; dar, de câte ori mă aplecam înainte, eram mereu dezamăgită, nu se zărea nicio casă, niciun câmp, nicio grădină întinsă și prietenoasă, nimic decât tăcerea și codrii adânci. Porţile de la căsuţa portarului erau o amintire, iar poteca înaltă, ceva aparţinând altui timp, altei lumi.

Și deodată văzui o lumină înaintea noastră, la capătul aleii întunecate și o pată de cer; peste o clipă tufișurile pieriră și de fiecare parte a noastră un zid colorat, roşu-purpuriu, se ridică mai înalt decât noi. Eram în mijlocul rododendronilor. Ivirea lor neaşteptată era ceva uimitor, jignitor aproape. Pădurea nu mă pregătise pentru asta. Mă izbiră cu chipurile lor cărămizii aşezate unele deasupra celorlalte, într-o risipă de necrezut, nelăsând să se vadă nicio frunză, nicio cracă, nimic decât acest roşu strălucitor, îmbelşugat, fantastic, ce nu semăna cu niciun rododendron pe care-l văzusem până atunci.

Îl priveam pe Maxim. El zâmbea.

— Îţi place? întrebă dânsul.

— Da, zisei eu, cam copleşită, neştiind dacă spuneam adevărul sau nu, căci pentru mine un rododendron era o plantă obişnuită, de casă, foarte convențională, de culoare violetă sau trandafirie, sădită ordonat într-un rond. Dar aceştia erau monştri înălţaţi spre cer, aşezaţi ca un batalion, prea frumoşi și prea puternici, mă gândeam eu; nu mai erau plante.

Ne apropiam de casă. Vedeam aleea lărgindu-se spre cotitura pe care o aşteptam și, tot înconjuraţi de dublul zid roşu, trecurăm de ultimul colţ și ajunserăm în fața Manderley-ului. Da, acesta era Manderley-ul la care mă aşteptam. Manderley-ul de pe cartea poştală de altă dată. O arhitectură graţioasă și frumoasă, rafinată și desăvârşită, mai încântătoare decât o visasem în mijlocul acestor livezi liniştite și a peluzelor acoperite cu mușchi, cu terasele coborând spre grădini și grădinile spre mare. Când mașina goni spre peronul mare și ne oprirăm în fața uşii deschise, văzui, printre gemulețele unei ferestre, că holul era plin de lume şi-l auzii pe Maxim înjurând încet: „Îndrăcită femeie, exclamă dânsul, știe că nu pot suferi astfel de lucruri”, după care se opri.

— Ce este? întrebai eu. Cine sunt toți aceşti oameni?

— Va trebui să înduri și asta, zise dânsul enervat. Doamna Danvers a adunat tot personalul casei și al moşiei ca să ne ureze bun-venit. O să meargă foarte bine, n-o să ai nimic de spus, lasă pe seama mea.

Căutai, bâjbâind, mânerul portierei; mi-era frig și mă durea puțin inima după acest lung drum. Pe când mă chinuiam cu mânerul portierei, majordomul coborî scara, urmat de fecior, și-mi deschise uşa maşinii.

Era bătrân și avea un chip binevoitor, iar eu i-am zâmbit, întinzându-i mâna; dar cred că n-a văzut, căci se mulţumi să-mi ia pătura și geamantanul, întorcându-se spre Maxim, pe când mă ajuta să cobor.

— Ei bine, am sosit,