— Da, domnule. Mulţumesc, domnule. Nu, am avut o lună mai mult secetoasă. Sunt fericit că domnul s-a întors. Nădăjduiesc că domnul se simte bine. Și doamna de asemeni.

— Da, foarte bine amândoi, mulţumesc, Frith. Cam obosiţi de drum. Ne grăbim să luăm ceaiul. Nu mă aşteptam la toată povestea asta, adăugă dânsul cu un semn din cap spre hol.

— Dispoziţiile doamnei Danvers, domnule, zise omul, cu fața complet apatică.

— Ar fi trebuit să-mi închipui, spuse Maxim furios. Hai, zise dânsul, întorcându-se spre mine, n-o să ţină mult și pe urmă o să-ți bei ceaiul.

Urcarăm împreună scara, urmaţi de Frith și de feciorul care ducea pătura și impermeabilul meu, și simțeam o durere în golul stomacului și o contractare nervoasă a gâtului.

Azi pot să închid ochii și să privesc în urmă și să mă văd cum trebuie să fi fost, stând în pragul casei, siluetă firavă, stângace, în rochia mea de lână, strângând în mâinile umede o pereche de mănuşi cu manşete. Revăd holul mare, de piatră, uşile larg deschise spre bibliotecă, cu Peter Lely și Van Dyck pe pereţi, cu scara încântătoare, ducând spre galeria trubadurilor și acolo, în valuri orânduite, unele îndărătul celorlalte, umplând coridoarele de piatră și sufrageria, o mare de chipuri cu gurile deschise, cu ochii curioşi, privindu-mă ca mulţimea înaintea unui eşafod, pe mine, victima cu mâinile legate. Cineva se desprinse din marea aceea de oameni, o persoană înaltă și slabă, îmbrăcată într-o rochie neagră mată, având umerii obrajilor ieşiţi în afară și ochii mari, adânciţi, făcându-i un cap de mort de un alb de pergament.

Veni spre mine, iar eu îi întinsei mâna, pizmuindu-i înfățișarea de demnitate; dar când îmi luă mâna, o simții pe a ei moale și grea, de o răceală mortală, pusă pe degetele mele ca un lucru neînsufleţit.

— Ţi-o recomand pe doamna Danvers, zise Maxim, și ea începu să vorbească lăsându-şi mâna moartă într-a mea, ochii ei încercănaţi nepărăsindu-i pe ai mei care, după o clipă, încercară să-i ocolească; dar atunci mâna ei se mişcă într-a mea, viaţa îi reveni, și am simţit o senzaţie de nelinişte și de ruşine.

Azi nu-mi mai pot aminti cuvintele ei, dar știu că îmi ură, în numele ei și al personalului, bun-venit la Manderley. Când își sfârşi mica ei cuvântare solemnă și banală, rostită cu glas rece, așteptă răspunsul meu și-mi amintesc că m-am roşit, că bâlbâisem un fel de mulţumire și că, în încurcătura mea, mi-au căzut mănuşile. Ea se plecă să le ridice și când mi le întinse, văzui un mic zâmbet de batjocură pe buze și înţelesei numaidecât că nu-i păream la înălţimea situaţiei. Ceva în înfățișarea ei mă neliniştea și, chiar când își reluă locul printre ceilalţi, îi desluşeam silueta neagră de restul mulţimii și, cu toată tăcerea ei, știam că ochii săi nu mă slăbeau. Maxim mă luă de braţ și ţinu un mic discurs de mulţumire, cu o uşurinţă minunată și fără cel mai mic semn de efort, apoi mă duse în bibliotecă, închizând uşile după noi, și rămaserăm singuri din nou.

Doi cockeri spanioli se depărtară de cămin ca să ne primească. Își puseră labele pe picioarele lui Maxim, cu urechile lor mătăsoase date drăgăstos pe spate, cu boturile lor mirosindu-i mâinile, apoi îl părăsiră și veniră la mine, adulmecându-mi călcâiele, şovăitori, cam bănuitori. Erau mama și băiatul; căţeaua bătrână, chioară, se plictisi repede de mine și se întoarse lângă foc mârâind, dar Jasper, fiul, își vârî nasul în mâna mea şi-şi puse bărbia pe genunchii mei. Ochii lui erau plini de expresie, coada ridicată în sus, când îi mângâiam urechile mătăsoase.

M-am simţit mai bine după ce mi-am scos pălăria și blăniţa nenorocită și le-am aruncat, împreună cu mănuşile și geanta, pe marginea ferestrei. Odaia era înaltă și liniștită, cu cărţi aşezate de-a lungul pereţilor, până la tavan, fotolii largi lângă un cămin mare și coşuri pentru cei doi câini, dar aceştia nu se aşezau desigur, niciodată în ele, judecând după golurile făcute pe pernele fotoliilor. Ferestrele mari dădeau spre pajiști și îndărătul pajiștilor se zărea strălucirea îndepărtată a mării.

În această odaie era un miros stătut, ca și când n-ar fi fost prea des aerisită, cu tot parfumul liliacului și al trandafirilor ce pătrundea acolo vara. Fie că aerul venea în odaie dinspre grădină sau dinspre mare, își pierdea din prospeţime și ajungea să facă parte din însăşi odaia cu cărțile mucegăite și necitite, din tavanul gravat cu armoni, lambriurile întunecate, perdelele grele.

Era un miros vechi de mușchi, mirosul unei biserici tăcute, unde se ţin rareori slujbe, unde creşte, pe pietre, lichenul ruginiu, iar viţe de iederă se caţără până sub ferestre. O încăpere hărăzită păcii, hărăzită meditaţiei:

Ceaiul fu adus aproape numaidecât – mică cerermonie solemnă, îndeplinită de Frith și de tânărul fecior și la care eu nu jucai niciun rol până ce nu se retraseră, apoi, pe când Maxim cerceta un vraf de scrisori, eu ronţăii două felii de pâine prăjită, unse cu unt, fărâmiţai o bucată de chec între degete și-mi sorbii ceaiul fierbinte.

El ridica din când în când ochii și-mi zâmbea, apoi se întorcea la corespondenţa îngrămădită, fără îndoială, de câteva luni; și mă gândeam că știam mult prea puţine lucruri despre viaţa lui de la Manderley, din desfăşurarea ei zilnică, despre oamenii pe care-i cunoştea el, despre prietenii săi, bărbaţi și femei, despre facturile pe care le plătea, despre poruncile pe care le dădea în casă. Ultimele săptămâni trecuseră atât de repede, iar eu – cutreierând alături de el, cu mașina, prin Franţa și Italia – nu mă gândisem decât la dragostea mea pentru el, văzând Veneţia prin ochii lui, nepunând întrebări despre trecutul, nici despre viitorul lui, repetându-i cuvintele, fericită de strălucirea acestui mic prezent pe care-l trăiam.

Căci el era mai vesel decât aş fi crezut, mai drăgăstos decât aş fi visat, înflăcărat și plin de tinereţe în o o sută de feluri deosebite, nu Maxim acela de la prima întâlnire, nu