străinul stând singur la masa lui de la restaurant, privind înainte, învăluit în lumea sa tainică. Maxim al meu râdea și cânta, azvârlea pietre în apă, mă ţinea de mână, n-avea nicio zbârcitură între sprâncene, nu purta nicio povară pe umeri. Îl cunoșteam ca pe un amant, ca pe un prieten. Și în timpul acelor săptămâni, am uitat că avea o viaţă organizată, metodică, o viaţă pe care trebuia s-o reia, s-o urmeze ca și în trecut, făcând din acea perioadă dispărută o vacanţă trecătoare.

Îl priveam citind scrisorile, l-am văzut întunecându-se la una, zâmbind la alta, aruncând-o pe următoarea și mă gândeam că, fără ajutorul lui Dumnezeu, scrisoarea mea putea fi acolo, trimisă de la New York și că el ar fi putut s-o citească cu aceeaşi nepăsare, puțin intrigat la început de semnătură, apoi ar fi împins-o înapoi, cu un căscat, printre celelalte, ca să-şi ia ceaşca de ceai. Gândul acesta mă îngheţă. Mi se părea că între ceea ce mi s-a întâmplat și ceea ce s-ar fi putut întâmpla, a existat un dram de noroc, căci altfel el ar fi stat tot așa înaintea ceaiului și poate nu s-ar fi gândit prea mult la mine, în niciun caz cu regret, pe când eu, la New York, unde aş fi jucat bridge cu doamna Van Hooper aş fi aşteptat în fiecare zi o scrisoare ce n-ar fi venit niciodată.

Mă rezemai în fotoliu, privind în jur, încercând să capăt convingerea că eram într-adevăr acolo, la Manderley, în casa de pe cartea poştală, vestitul Manderley. Trebuia să mă învăţ, că toate acestea erau acum ale mele, în egală măsură în care-i aparţineau lui, fotoliul adânc în care şedeam, maldărul acela de cărţi, înălţându-se până în tavan, tablourile de pe pereţi, grădinile, pădurile, domeniul Manderley despre care citisem, toate acestea erau acum și ale mele, fiindcă mă măritasem cu Maxim.

O să îmbătrânim aici împreună, o să ne bem ceaiul, ca doi bătrâni, Maxim și cu mine, cu alți câini, urmaşii acestora, iar în bibliotecă o să plutească același miros vechi și mucegăit ca până acum. O să aibă o perioadă de glorioasă neorânduială în timpul copilăriei băieţilor – băieţilor noştri – pe care-i vedeam trântindu-se pe divan, cu ghetele pline de noroi, ducând după ei o pradă de sfori, scaune de cricket, bricege, arcuri și săgeţi.

Pe masă aceasta, azi curată și bine lustruită, o să fie o cutie urâtă cu fluturi și alta cu ouă de păsări învelite în vată.

„Nu vreau catrafusele astea aici, am să spun eu, duceţi-le în sala de studii, dragii mei”, iar ei o să iasă fugind, strigând, chemându-se unul pe altul, dar cel mai mic o să rămână aici, jucându-se cu jucăriile lui, mai puțin gălăgioase decât ale lor.

Viziunea mea se întrerupse la zgomotul uşii deschise: Frith intră cu feciorul ca să strângă serviciul de ceai.

— Doamna Danvers întreabă dacă doamna vrea să-şi vadă odaia, îmi zise dânsul.

Maxim ridică ochii de deasupra scrisorilor.

— Ce-au făcut în aripa de răsărit? întrebă dânsul.

— După părerea mea e foarte drăguţă, domnule. Fireşte că muncitorii au răvăşit totul, pe când lucrau și doamna Danvers aproape că se temea că n-o să fie gata la vreme. Dar au plecat lunea trecută. Cred că domnul și doamna o să se simtă bine acolo. Aripa aceea a casei e și fără îndoială mult mai veselă.

— Ai făcut schimbări? întrebai eu.

— Oh, nu mare lucru, răspunse Maxim; am zugrăvit și împodobit apartamentul aripii, pe care vreau să-l ocupăm noi. După cum a spus și Frith, e mult mai vesel în partea aceea și are o vedere minunată spre grădina cu trandafiri. Când trăia mama, asta era aripa odăilor pentru prieteni. Termin scrisorile și vin și eu după tine. E un bun prilej să te duci repede să faci cunoştinţă cu doamna Danvers.

Mă ridicai încet, cuprinsă de vechea mea sfială și mă dusei în hol. Aș fi vrut să-l aştept și luându-l de braţ, să vizitez împreună cu el odăile. N-aveam poftă să fiu singură cu doamna Danvers. Cât de mare părea acum holul și ce pustiu era! Paşii mei răsunau pe lespezi și zgomotul lor se lovea de tavanul ce mi-i înapoia ca un ecou și, întocmai ca într-o biserică, eram stingherită, intimidată că fac atâta zgomot, nesimţindu-mă la largul meu. Picioarele mele făceau un zgomot caraghios și mă gândeam că Frith, cu tălpile lui de pâslă, m-o fi judecând prost.

— E foarte mare, nu-i așa? zisei eu cu o însufleţire forţată, de şcolăriţă, dar el îmi răspunse foarte ceremonios:

— Da, doamnă, Manderley e o casă mare. Nu îndeajuns de mare, fireşte, dar destul de mare. Holul acesta slujea altă dată pentru banchete. Se pun și acum mese la ocazii mari, ca un ospăţ ceremonios sau un bal. Și publicul poate veni o dată pe săptămână.

— Da, am spus, conştientă încă de paşii mei răsunători și în timp ce-l urmam, simțeam că mă considera ca pe o vizitatoare din afară, iar eu mă și comportam ca o vizitatoare, uitându-mă politicos în dreapta şi-n stânga, luând cunoştinţă de armele de pe pereţi și de tablouri, atingând cu mâinile balustrada sculptată a scării.

O siluetă neagră mă aştepta în capul scării, și ochii încercănaţi mă priveau cu stăruinţă din adâncul capului ei de mort. Îl căutai, din instinct, pe puternicul Frith, dar pierise pe coridor, la celălalt capăt al holului.

Eram singură cu doamna Danvers. Urcai scara cea mare, în întâmpinarea ei, pe când ea mă aştepta nemişcată, cu mâinile încrucişate înaintea ei, cu ochii ţintă la obrazul meu. Mă silii să-i zâmbesc, dar ea nu făcu la fel; nu-mi fu necaz pe ea, căci zâmbetul meu n-avea niciun rost, era nerod și silit.

— Sper că nu te-am făcut să aştepţi, zisei eu.

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, doamnă, răspunse dânsa, și mă urmă sub bolta galeriei către un coridor.

Străbăturăm un palier mare, acoperit cu un covor; apoi întorcându-ne la stânga și trecând printr-o uşă de stejar, coborârăm o scară îngustă și urcarăm alta, la capătul căreia se afla o uşă, pe care ea o deschise, dându-se la o parte