ca să trec eu. Intrai într-un mic buduar, mobilat cu un divan, fotolii și un birou, ce dădea într-o odaie mare, cu două paturi, cu ferestre mari și o baie alăturată. M-am dus drept la fereastră și am privit afară. Grădina cu trandafiri se întindea la picioarele mele, în partea de răsărit a terasei; după grădina cu trandafiri, era un povârniş cu iarbă ce urca spre pădure.

— De aici nu se vede marea, zisei eu, întorcându-mă spre doamna Danvers.

— Nu, nu se vede din această aripă, răspunse ea. Nici nu se aude. Nu s-ar crede că e așa de aproape, cel puțin din aripa asta.

Vorbea într-un fel aparte, ca și cum îndărătul cuvintelor ei s-ar fi ascuns ceva și sublinia emfatic cuvintele „aripa aceasta”, vrând parcă să-mi arate că apartamentul unde ne aflam era mai prejos decât altele.

— Păcat, zisei eu, mi-e dragă marea.

Ea nu răspunse, privindu-mă mai departe, cu mâinile încrucişate în față.

— Dar e o odaie foarte drăguţă și sunt sigură că o să-mi placă. Se pare că a fost aranjată din nou pentru întoarcerea noastră.

— Da, spuse ea.

— Cum era înainte?

— Avea tapetul violet și alte perdele; domnului de Winter nu i se părea veselă. Nu era folosită decât uneori ca odaie pentru oaspeţi. Dar domnul de Winter mi-a spus s-o aranjăm pentru dumneavoastră.

— El nu stătea înainte în odaia asta? întrebai eu.

— Nu, doamnă, n-a locuit niciodată în această aripă.

— Oh, exclamai eu, nu știam!

Mă apropiai de masa de toaletă și începui să mă pieptăn. Bagajele mele erau desfăcute, periile puse pe masă. Eram mulţumită că Maxim îmi cumpărase aceste perii și că erau aici aşezate sub ochii doamnei Danvers. Erau noi, costaseră scump și n-aveam de ce să roşesc.

— Alice a despachetat bagajele și o să aibă grijă de dumneavoastră până la sosirea cameristei dumneavoastră, zise doamna Danvers.

— N-am cameristă, am zis eu stângaci. Dar sunt convinsă că Alice o să se descurce singură.

Ea avu aceiaşi expresie pe care i-o văzusem în clipa când îmi căzuseră atât de neîndemânatic mănuşile.

— Cred că asta nu poate merge multă vreme așa. O doamnă în situaţia dumneavoastră trebuie să aibă cameristă.

Roşii. Ghiceam foarte bine ironia ascunsă în cuvintele ei.

— Dacă crezi că e nevoie, poate îmi poți găsi una, zisei eu ferindu-mă de privirea ei, o tânără care ar putea fi cioplită poate.

— Cum vreţi. Dumneavoastră hotărâţi.

Urmă o tăcere. Aș fi vrut să plece. Mă întrebam de ce stătea acolo să mă spioneze, cu mâinile încrucişate, pe fusta ei neagră.

— Trebuie să fii de multă vreme la Manderley, mai mult decât oricine? zisei eu străduindu-mă să vorbesc.

— De mai puţină vreme ca Frith, răspunse ea. Frith era aici pe vremea bătrânului domn, când domnul de Winter era copil.

— Ah, făcui eu. Și dumneata n-ai venit decât mai târziu?

— Da, spuse ea.

M-am uitat încă o dată la ea și i-am întâlnit iarăși ochii, întunecați și sumbri, în fața aceea albă, infiltrându-mi, nu știu de ce, o stranie senzaţie de nelinişte, de prevestire rea. Am încercat să zâmbesc și n-am fost în stare, m-am trezit că mă împiedică ochii aceia, lipsiţi de lumină, de orice scăpărare de simpatie față de mine.

— Am venit când s-a măritat întâia doamnă de Winter, spuse dânsa, și glasul ei, până atunci înăbuşit și fără viaţă, se însufleţi deodată, pe când o roşeaţă îi acoperi obrajii slabi.

Această schimbare era atât de neaşteptată, că fui uimită și puțin înspăimântată. Nu știam ce să zic, nici ce să fac. Era ca și când ea ar fi rostit cuvinte interzise, cuvinte tăinuite în adâncul ei de multă vreme și pe care nu le-ar mai fi putut înfrâna. Nu-şi lua ochii de la obrazul meu, mă privea cu un amestec ciudat de milă și de dispreţ, până ce m-am simţit și mai tânără și mai neajutorată în fața drumurilor vieții, mult mai întortocheate decât crezusem.

Vedeam bine că mă dispreţuia, subliniind cu tot snobismul clasei ei, că nu eram o doamnă din înalta societate, că eram umilă și sfioasă. Dar mai era și altceva decât dispreţ în ochii ei, ceva duşmănos, răuvoitor.

Trebuia să-i vorbesc; nu puteam să-mi fac de lucru mai departe, cu periile și să-i arăt că mă temeam și nu mă încredeam în ea.

— Doamnă Danvers, mă auzii eu spunând, sper că o să ne înţelegem. Va trebui să fii îngăduitoare cu mine, căci acest fel de viaţă e nou pentru mine. Doresc să izbutesc și, mai ales, să-l fac fericit pe domnul de Winter. Ştiu că pot lăsa pe seama dumitale conducerea gospodăriei. Mi-a spus-o domnul de Winter. Va trebui să conduci treburile așa cum au fost conduse totdeauna, eu n-am intenţia să fac vreo schimbare.

M-am oprit, cu răsuflarea puțin tăiată, încă nesigură de mine însămi și neştiind dacă spuneam ce se cuvenea, iar când mi-am înălţat iarăși privirea, am văzut că ea se mişcase și stătea cu mâna pe clanţa uşii.

— Foarte bine, răspunse ea, sper că o să fiţi mulţumită. Conduc de mai bine de un an această casă și domnul de Winter nu s-a plâns niciodată de ceva. Fireşte că era altfel când trăia prima doamnă de Winter; se petrecea mult aici, se primea mereu și deși făceam eu toate, ea ţinea să supravegheze singură lucrurile.

Și de astă dată avui impresia că-şi alegea cu grijă cuvintele și încerca să-mi pătrundă gândul și că urmărea impresia stârnită de cuvintele ei pe chipul meu.

— Eu prefer să mă las în nădejdea dumitale, repetai eu. Și văzui pe obrazul ei expresia, pe care o mai observasem și în hol, un fel de batjocură, de dispreţ desăvârşit. Ea știa că n-o să mă împotrivesc și că mă temeam de ea.

— Pot să mai fac ceva pentru dumneavoastră? spuse ea și se prefăcu că-şi roteşte privirea prin odaie.

— Nu, am spus eu, nu, cred că am tot ce-mi trebuie. O să mă simt foarte bine aici. Dumneata ai făcut ca odaia să fie atât de fermecătoare? Ultima, frază era o linguşire finală menită să-i câştige aprobarea. Înălţă din umeri, și totuşi nu zâmbi.

— N-am făcut decât să urmez îndrumările