Ezita în prag, cu mâna pe clanţa uşii deschise. Parcă ar mai fi avut să-mi spună ceva și nu se putea decide asupra cuvintelor, totuşi aştepta acolo, ca să-i ofer eu prilejul.

Ar fi vrut să plece; stătea ca o umbră, pândindu-mă, cântărindu-mă cu ochii ei stinşi, încadraţi în obrazul acelei ţeste moarte.

— Dacă găsiţi că nu-i pe placul dumneavoastră ceva, să-mi spuneţi numaidecât, da? întrebă ea.

— Da, i-am spus. Da, bineînțeles, doamnă Danvers, dar știam că nu asta avusese de gând să spună, și tăcerea se aşternu din nou între noi.

— Dacă domnul de Winter cere garderobul său cel mare, zise ea pe neaşteptate, o să-i spuneţi că a fost imposibil să-l mutăm. Am încercat, dar n-a putut fi trecut pe uşile astea înguste. Aici odăile sunt mai mici ca în aripa de apus. Dacă nu-i place cum am aranjat apartamentul, să-mi spună. Era greu de ştiut cum să-l mobilez.

— N-avea grijă, doamnă Danvers, am răspuns eu. Sunt sigură că o să-i placă. Dar îmi pare rău că ai avut atâta bătaie de cap. Habar n-am avut că a pus să fie refăcută decoraţia odăilor și să fie remobilate. N-ar fi trebuit să-ți dai atâta osteneală. Sunt sigură că m-aş fi simţit tot atât de bine și în aripa de apus.

Ea mă privi curioasă și puse mâna pe mânerul uşii.

— Domnul de Winter mi-a scris că o să vă placă mai mult aici, zise ea. Odăile din aripa de apus sunt foarte mari. Odaia de culcare a marelui apartament e de două ori cât asta. E o odaie foarte frumoasă, cu un tavan cu armorii. Fotoliile tapisate au mare valoare și de asemeni și căminul sculptat. E cea mai frumoasă odaie din toată casa. Și toate ferestrele dau spre pajiști și mare.

Mă simții stingherită. Nu înţelegeam de ce vorbea cu tonul acela ascuns, de antipatie; părea că vrea să spună că odaia unde stăteam avea ceva inferior, nu era vrednică de Manderley, ca și când ar fi fost o odaie de mâna a doua pentru a persoană de mâna a doua.

— Îmi închipui că domnul de Winter păstrează cele mai frumoase odăi ca să fie arătate lumii, am spus eu.

Ea începu să răsucească mânerul uşii, apoi mă privi din nou, pândindu-mi ochii, şovăind înainte de a răspunde și când vorbi, glasul ei era mai liniștit, mai rece ca la început.

— Dormitoarele nu sunt niciodată vizitate de lume, zise dânsa. Numai holul, galeria și odăile de jos. Tăcu o clipă, cercetându-mă cu privirea.

— Când trăia doamna de Winter, ei locuiau în aripa de apus. Odaia mare despre care vă vorbeam, care dă spre mare, era a doamnei de Winter.

Apoi văzui că-i trece o umbră pe obraz și se lipi de perete, în timp ce pe coridor se auzeau răsunând paşii lui Maxim care intră în odaie.

— Ei, te simţi bine? mă întrebă el. Crezi c-o să-ți placă aici?

Privi în jurul lui, fericit ca un şcolar.

— Totdeauna mi s-a părut această odaie foarte drăguţă, zise dânsul. Ani de zile fusese părăsită, totuşi eu am crezut întotdeauna că se poate face ceva din ea. Ai izbutit foarte bine, doamnă Danvers, îţi pun o notă bună.

— Mulţumesc, domnule, răspunse ea cu un chip fără expresie și ieşi, închizând uşa în urma ei.

Maxim se aplecă pe fereastră.

— Îmi plac aceşti trandafiri, spuse dânsul. Unul din primele lucruri de care îmi amintesc e că mă ţineam după mama, cu picioruşele nesigure, pe când ea tăia florile veştede. Această odaie are ceva liniștit și fericit; apoi e tăcută. Nu s-ar crede că eşti la cinci minute de mare.

— Asta spunea și doamna Danvers.

El plecă de la fereastră, se plimbă prin odaie, atingând bibelourile, privind tablourile, deschizând dulapurile, mângâindu-mi rochiile atârnate.

— Cum te înţelegi cu bătrâna Danvers? mă întrebă el deodată.

Mă întorsei și începui să mă pieptăn înaintea oglinzii.

— E cam băţoasă, zisei eu după o clipă sau două. Se temea poate să nu mă amestec în gospodărie?

— Nu cred că asta nu i-ar place, spuse dânsul.

Ridicai ochii și văzui că-mi privea chipul în oglindă, apoi se întoarse la fereastră fluierând încet, în surdină, legănându-se pe călcâie…

— N-o lua în seamă, zise dânsul. E o fiinţă ciudată în multe privinţe și cu al cărei caracter altă femeie s-ar înţelege greu. Fii liniștită. Dacă devine într-adevăr plicticoasă, ne descotorosim de ea. Dar e foarte destoinică și o să te scutească de toate grijile gospodăriei. Cred că pe servitori îi cam asupreşte. Pe mine n-a îndrăznit niciodată să mă sâcâie. Dacă ar fi încercat, aş fi dat-o de mult afară.

— Sper să ne înţelegem, când o să mă cunoască mai bine, am replicat eu repede. La drept vorbind, e firesc ca la început să aibă ciudă pe mine.

— Să aibă ciudă pe tine! Ce dracu vrei să spui? întrebă el. Se întoarse spre mine, cu sprâncenele încruntate, cu o înfăţişare ciudată, cam întărâtată, întipărită pe chipul lui.

Mă întrebam de ce și-mi părea rău de cuvintele rostite.

— Vreau să spun, zisei eu, că-i mai ușor pentru o femeie să servească un bărbat singur. Fără îndoială, că s-a obişnuit așa și se teme să nu ajung supărătoare.

— Supărătoare, Dumnezeule, începu dânsul, dacă crezi… Apoi se opri, veni la mine și mă sărută pe păr.

— S-o uităm pe doamna Danvers, spuse dânsul. Trebuie să-ți spun că nu mă prea interesează. Vino să-ți arăt Manderley-ul.

N-o revăzui în seara aceea pe doamna Danvers și n-am mai vorbit despre ea. Eram mai fericită după ce-o alungasem din gândurile mele, mă simțeam mai puțin intrusă și, pe când ne plimbam prin odăile de la parter și priveam tablourile, cu brațul lui Maxim în jurul umerilor mei, mă simții semănând cu femeia care doream să devin, cu aceea pe care mi-o închipuisem în visurile mele și care se simţea la ea acasă la Manderley.

Paşii mei nu mai răsunau caraghios pe lespezile holului, căci pantofii grei ai lui Maxim făceau mai mult zgomot că ai mei și labele celor doi câini adăugau o tovărăşie plăcută.

Am fost de asemenea fericită și pentru faptul că examinarea tablourilor