durând destul de mult, Maxim spuse că era prea târziu ca să ne mai îmbrăcăm înainte de masă; am fost scutită astfel de a fi stingherită de Alice, camerista, care m-ar fi întrebat ce rochie pun și m-ar fi ajutat să mă îmbrac; evitam astfel lunga coborâre a scării, tremurând, cu umerii goi, într-o rochie pe care mi-o dăduse doamna Van Hooper, pentru că nu-i venea bine fiicei ei. Mă temeam de ceremonia mesei în sufrageria austeră, dar faptul că nu ne îmbrăcasem anume, făcea totul mai plăcut și mai ușor, ca atunci când mâncam împreună la restaurante. Mă simțeam bine în rochia mea de lână, râdeam și vorbeam de ce făcusem în Italia și în Franţa, în timp ce mâncam mă uitam la fotografii, iar Frith și feciorul erau tot atât de impersonali ca și chelnerii de la hotel; nu mă spionau ca doamna Danvers.

După-masă ne aşezarăm în bibliotecă; perdelele erau trase; s-au mai pus buşteni în cămin; era frig pentru luna mai și eu mă bucuram de căldura plăcută.

Era ceva nou pentru mine să mai stau astfel liniștită, lângă el, după-masă, căci în Italia ne plimbam pe jos sau în mașină, intram în cafenele, ne sprijineam de parapetul podurilor. Maxim se îndreptă din instinct spre fotoliul care se afla în stânga căminului și întinse brațul să ia ziarele. Puse perna mare sub cap şi-şi aprinse o ţigară. „Iată obiceiurile lui, gândii eu, iată ce face totdeauna, de ani de zile”.

El nu mă privea, citea ziarul, mulțumit, stând comod, reluându-şi viaţa de stăpân în casa lui. Și pe când visam cu bărbia în mână, mângâind urechile blânde ale unui cooker spaniol, îmi veni în minte că nu eram cea dintâi care mă odihneam în acest fotoliu: cineva stătuse înaintea mea lăsându-şi urmele pe perne și pe sprijinitoarea unde i se rezemase mâna. Alta turnase cafea cu același serviciu de argint, dusese această ceaşcă la buze, se aplecase spre acest câine, cum făceam eu.

Tremurai fără să vreau, ca și când cineva ar fi deschis o uşă în spatele meu și un val de aer rece ar fi pătruns în odaie. Stam în fotoliul Rebeccăi. Mă sprijineam de perna Rebeccăi și câinele venise să-şi pună capul pe genunchii mei, pentru că așa îi era obiceiul și pentru că își amintea de mâna, care altă dată îi dădea zahăr.

8 Capitolul 8

Nu-mi închipuisem niciodată că viaţa la Manderley o să fie atât de organizată și de metodică. Îmi amintesc acum prima dimineaţă când Maxim, sculat, îmbrăcat, își scrisese scrisorile înainte de gustarea de dimineaţă și când, coborând după ora nouă, cam îngrozită de chemarea imperioasă a gongului, l-am găsit aproape terminând masa și curăţindu-şi un fruct.

Mă privi și zâmbi.

— Te rog să mă ierţi, zise dânsul, o să te obişnuieşti. La ora asta n-am vreme de pierdut. Să ştii că administrarea unui domeniu ca Manderley, îţi ia mult timp. Cafeaua și mâncărurile calde sunt pe măsuţă. La gustarea de dimineaţă ne servim singuri.

Spusei ceva în legătură cu ceasul meu care rămânea în urmă, cu baia în care stătusem prea mult, dar nu mă ascultă, citea o scrisoare încruntându-şi sprâncenele.

Îmi amintesc cât eram de impresionată, impresionată și cam înspăimântată de bogăţia acelui mic dejun. Într-un ceainic mare de argint era ceai, alături cafea, iar pe reşou, ochiuri la capac, slănină și peşte. Pe alt reşou era un păhărel cu ouă fierte, iar într-un castron de argint porridge. Pe altă farfurie, şuncă și o bucată mare de slănină rece. Erau și prăjiturele și pâine prăjită și diferite chisele cu gem, marmeladă și miere, și farfurii pline de fructe care completau masa. Mi se părea ciudat că Maxim, care în Franţa nu mânca decât un croissant4 și un fruct la cafea, la el acasă se aşeza în fața unui dejun ce ajungea pentru douăsprezece persoane, și asta în fiecare zi, de-a lungul anilor, fără să observe nimic caraghios în acest fapt, nicio risipă.

Văzui că el mâncase puțin peşte. Eu mâncai un ou fiert, moale. Mă întrebam ce se întâmpla cu celelalte mâncăruri, toate ouăle la capac, slănina prăjită, porridge-ul, resturile de peşte. Existau săraci, pe care n-o să-i cunosc și n-o să-i văd niciodată, aşteptând în dosul uşii bucătăriei pomana micului dejun? Sau erau aruncate toate, claie peste grămadă, la lada de gunoi? N-o să știu niciodată, n-o să îndrăznesc niciodată să întreb.

— Slavă Domnului, îmi zise Maxim, că n-am familie mare: o soră pe care o văd rareori și o bunică oarbă. Apropo. Beatrice s-a invitat la masă. Mă cam aşteptam. Cred că vrea să vadă cum arăţi.

— Azi? spusei eu, pierzându-mi buna dispoziţie.

— Da, după scrisoarea primită azi dimineaţă. N-o să stea mult. Cred că o să-ți placă. E foarte sinceră, îi place să spună ce gândeşte. Fără mofturi. Dacă n-o să-i placi, o să ţi-o spună în față.

Asta nu mi se părea prea liniştitor și mă întrebam dacă nu exista vreo calitate în prefăcătorie. Maxim se ridică şi-şi aprinse o ţigară.

— Am o grămadă de treburi în dimineața asta; crezi că o să te poți distra singură? întrebă dânsul. Aș fi vrut să-ți arăt grădina, dar trebuie să-l văd pe agentul meu Crawley. Nu m-am ocupat de toate astea în ultima vreme. A, apropo, vine și el la masă. Nu te supără, nu?

— O, nu, răspunsei eu, dimpotrivă.

Apoi el își luă scrisorile și ieşi din odaie și-mi amintesc că mi-am spus că nu așa îmi închipuiam prima mea dimineaţă; credeam că o să ne plimbăm împreună, obosiţi, fericiţi, că o să găsim, la întoarcere, o masă rece, pe care o s-o luăm între patru ochi, după care o să ne aşezăm sub castanul pe care-l văzusem prin fereastra bibliotecii.

Am zăbovit multă vreme la această dintâi gustare, ca să-mi omor timpul și numai zărindu-l pe Frith, care mă privea pe după paravan, îmi dădui seama că era trecut de zece. Mă ridicai numaidecât, simţindu-mă vinovată și-mi cerui scuze că stătusem acolo