atât de târziu. El se înclină fără să spună nimic, foarte politicos, foarte corect, dar surprinsei uimire în ochii săi. Poate că asta mă cobora în stima lui. Aș fi vrut să știu ce trebuie să spun și ce să fac. Mă întrebam dacă el, ca și doamna Danvers, bănuia că îndrăzneala, graţia, uşurinţa, nu erau însuşiri înnăscute la mine, ci lucruri pe care trebuia să le învăţ, poate cu greutate, încet și cu preţul multor amărăciuni.

Și iată că, ieșind din odaie, mă împiedicai fără să mă uit înaintea mea, lovind cu piciorul treapta pragului. Frith îmi sări în ajutor, ridicându-mi batista, pe când în dosul paravanului, Robert, tânărul fecior, se întoarse să-şi ascundă zâmbetul.

Când străbătui holul, auzii şoaptele glasurilor lor. Unul din ei râdea, fără îndoială Robert. Poate că râdea de mine. Mă urcai, la adăpostul odăii mele, dar când deschisei uşa, o femeie mătura pe jos, alta ştergea masa de toaletă. Mă priviră uimite. Mă grăbii să ies. Deci nu trebuia să intru la acel ceas în odaie? Nu se aşteptau la asta. Era împotriva obiceiurilor gospodăriei. Coborâi în tăcere, mulţumită de pantofii mei care nu răsunau pe treptele de piatră și mă dusei în bibliotecă, unde găsii ferestrele larg deschise în frigul de dimineaţă, focul pregătit, dar neaprins.

Închisei ferestrele și privii în jurul meu, căutând o cutie de chibrituri. Nu găsii. Nu știam ce să fac. Nu voiam să sun. Dar biblioteca, atât de călduroasă cu o seară înainte, cu focul ei bun și plăcut din cămin, era acum o adevărată gheţărie. În dormitor erau chibrituri, dar nu voiam să urc ca să nu stânjenesc servitoarele. Nu puteam înfrunta din nou chipurile lor uluite. M-am hotărât să iau chibriturile de pe măsuţă, după ce Frith și Robert aveau să părăsească sufrageria. Ieşii în hol, în vârful picioarelor, și ciulii urechile. Nu terminaseră de strâns, auzii zgomotul glasurilor lor și clinchetul argintăriei. Apoi totul se linişti. Desigur se duseră la bucătărie pe uşa de serviciu așa că străbătui holul, întorcându-mă în sufragerie. Da, după cum mă aşteptam, era o cutie de chibrituri pe măsuţă. Străbătui repede odaia și o luai, dar în clipa aceea Frith reintră în sufragerie. Încercai să strecor, pe ascuns, cutia în buzunar, dar văzui privirea lui uimită oprindu-se asupra mâinii mele.

— Doamna caută ceva? întrebă dânsul.

— Oh, Frith, zisei eu cu stângăcie, nu găseam chibriturile.

El îmi întinse numaidecât o cutie de chibrituri și una de ţigări. Altă stânjeneală pentru mine, căci nu fumam.

— Nu, zisei eu, nu-i pentru asta. Mi se pare că-i tare frig în bibliotecă, fără îndoială pentru că viu din sud, și am vrut să aprind focul.

— De obicei în bibliotecă, focul nu se aprinde decât după-amiază. Doamna de Winter stătea totdeauna dimineața în salonaş. Acolo arde focul. Dar, fireşte, dacă doamna doreşte foc în bibliotecă, o să dau ordin să se facă.

— Oh, nu, spusei eu, cu niciun preţ. O să mă duc în salonaş. Mulţumesc, Frith.

— Doamna o să găsească hârtie de scrisori, tocuri și cerneală. Doamna de Winter își făcea totdeauna corespondenţa și telefona după micul dejun. Acolo e și telefonul interior al casei, dacă doamna vrea să comunice ceva doamnei Danvers.

— Mulţumesc, Frith.

Mă întorsei în hol, fredonând un cântecel, ca să par la largul meu. Puteam să-i spun că nu văzusem niciodată salonaşul, că Maxim nu mi-l arătase cu o seară înainte? Ştiam că stătea în pragul sufrageriei, urmărindu-mă din ochi și trebuia să mă fac că știu unde mă duc. La stânga scării era o uşă și eu mă îndreptai curajoasă într-acolo, rugându-mă să ducă spre ţinta mea; dar când ajunsei în dreptul ei și deschisei, văzui că dădea într-un antreu, un fel de debara unde se ţineau lucrurile netrebuincioase, o masă pentru aranjat florile, şezlonguri pentru grădină, câteva impermeabile, atârnate într-un cuier. Ieşii, cam stânjenită din hol, şi-l văzui pe Frith stând liniștit acolo. Siguranţa mea nu-l înşelase deci nicio clipă.

— Salonaşul e în partea cealaltă a salonului, doamnă, zise el, pe uşa aceasta la dreapta, de partea asta a scării. Doamna n-are decât să treacă prin salonul mare și s-o ia la stânga.

— Mulţumesc, Frith, spusei eu umilă, nemaiîndrăznind să fac pe grozava.

Străbătui salonul cel mare, după cum îmi indicase el; era o odaie minunată, de dimensiuni frumoase, dând spre peluze și mare. Presupuneam că publicului îi era permisă vizitarea acelei încăperi și Frith dacă îi conducea acolo, desigur că știa povestea tablourilor de pe pereţi și din ce perioadă data mobilierul. Fireşte, era frumoasă, știam asta, și fotoliile și mesele acelea probabil că erau nepreţuite, dar cu toate acestea nu aveam niciun chef să zăbovesc acolo. Nu mă vedeam aşezându-mă pe fotoliile acelea foarte scumpe, înaintea căminului sculptat, punând cărţi pe mese. S-ar fi spus, un salon, într-un muzeu, unde alcovurile sunt închise cu un şnur și unde paznicul în uniformă stă pe un scăunel, lângă uşă, ca în castelele franceze. Trecui deci, prin această odaie și o luai la stânga, ajungând la salonaşul pe care nu-l cunoșteam. Jasper veni numaidecât la mine, dând din coadă și vârându-şi botul în mâna mea. Mama lui ridică nasul la apropierea mea și mă privi cu ochii ei pe jumătate orbi; dar când adulmecă aerul și înţelese că nu eram aceea pe care o aşteptase, se întoarse cu un mârâit și începu să privească focul. Apoi mă părăsi și Jasper și se aşeză lângă mama lui lingându-şi coastele. Așa erau ei deprinşi. Ştiau, întocmai cum ştiuse și Frith, că în bibliotecă nu se făcea foc până după-amiază. Veneau în salonaş dintr-un îndelungat obicei. Înainte de a privi eram sigură că fereastra dădea în locul unde erau rododendronii. Da, erau într-adevăr acolo, roșii și încărcați cu flori, cum îi văzusem cu o seară înainte, cu tufișurile la piciorul ferestrei deschise: cotropind aleea. Între tufișuri era un mic luminiș, o pajiște în miniatură, în mijlocul căreia se afla o statuetă, întăţişând un faun gol, cântând din fluier.

Rododendronii purpurii îi slujeau ca fond, iar luminişul era o mică scenă, pe al cărui covor gazonat, el dansa şi-şi juca rolul.