În odaia asta nu respirai aerul mirosind a mucegai ce plutea în bibliotecă, ea nu cuprindea fotolii stricate, nici mese acoperite cu reviste vechi, care se citeau arareori, dacă nu cumva niciodată, dar erau lăsate acolo dintr-o îndelungată tradiţie, fiindcă așa voise tatăl lui Maxim, sau poate chiar bunicul lui.

Era o încăpere feminină, plăcută, gingaşă, decorul unei fiinţe care alesese fiecare lucru cu mare grijă, ca cel mai neînsemnat scaun, cel mai neînsemnat vas, cel mai mic bibelou să se armonizeze cu restul și cu persoana ei. Fiinţa care aranjase acea odaie trebuie să fi spus: „Vreau asta, și asta, și asta”, alegând unul câte unul, printre comorile Manderley-ului, lucrurile care-i plăceau, punând totdeauna mâna, cu un instinct ce nu dădea greş, pe lucrurile de preţ. Rezultatul era ciudat de perfect, fără nimic din răceala solemnităţii salonului, dar viu, cu o strălucire ce-o amintea pe cea a rododendronilor grămădiţi sub fereastră. Și atunci observai că aceştia, nemulţumiţi că-şi formaseră scena pe mica pajişte, intraseră chiar în odaie. Feţele lor mari, prietenoase mă priveau de sus, de pe cămin, dintr-un vas aşezat pe măsuţa de lângă divan și se ridicau de pe birou, între candelabrele aurite.

Umpleau odaia și chiar pereţii, sub soarele dimineţii, aminteau, culoarea lor. Erau singurele flori care se aflau în această cameră și mă întrebam dacă odaia fusese aranjată pentru ele, căci în altă parte a casei, nu pătrundeau. Existau flori în sufragerie, flori în bibliotecă, dar ordonate, convenţionale; nimic care să semene cu această bogăţie. M-am aşezat la birou și m-am mirat văzând că această odaie, atât de minunată și de colorată, era așa de bine organizată pentru o muncă metodică. Mi se părea că un decor de un gust atât de încântător, cu toată extravaganţa florilor, ar fi trebuit să fie acel al lâncezelii și al intimităţii.

Dar biroul acesta, oricât de frumos ar fi fost, nu era una din acele jucării plăcute, unde o femeie scrie bileţele, sugând vârful tocului, pe care-l lasă zile întregi pe mapă. Clasorul era etichetat „scrisori fără răspuns”, „scrisori de păstrat”, „de gospodărie”, „moşie”, „liste de bucate”, „diverse”; cu același scris ascuţit pe care-l cunoșteam. Și am fost uimită recunoscându-l, căci nu-l mai văzusem de când distrusesem pagina albă a volumului de poeme și nu mă gândeam că o să-l revăd.

Trăsei un sertar, la întâmplare, și regăsii acel scris, deschizând un carnet de piele, al cărui titlu: „Oaspeţi la Manderley” arăta numaidecât, aşezate pe săptămâni și luni, ce musafiri veniseră și plecaseră, ce odăi ocupaseră și cu ce mâncăruri au fost ospătaţi. Am întors paginile și am văzut că volumul era un album complet al anului, astfel că amfitrioana, privind în urmă, putea să știe, cu o precizie de o zi, aproape de o oră care oaspete înnoptase sub acoperişul ei și unde dormise și ce i se dăduse de mâncare. În sertar erau și hârtie de scris cu adresa moşiei și cărţi de vizită de un alb de fildeş în cutioare.

Luai una și o privii scoţând plicul de hârtie de mătase:

„Doamna M. de Winter” și într-un colţ: „Manderley”. O pusei îndărăt în cutie și închisei sertarul, simţindu-mă deodată vinovată, ca și când aş fi locuit la cineva și gazda mi-ar fi spus: „Da, fireşte, stai la biroul meu ca să-ți faci corespondenţa”, iar eu aş fi scotocit în lucrurile ei. În orice clipă s-ar fi putut întoarce în odaie și m-ar fi găsit acolo, în fața sertarului deschis, pe care n-aveam dreptul să-l ating.

De aceea, când telefonul începu deodată să sune înaintea mea pe birou, inima îmi tresări și tremurai de teamă la gândul că fusesem descoperită. Ridicai receptorul cu mâna tremurândă.

— Cine e? întrebai eu. Cu cine doriţi să vorbiţi?

Se auzi un zgomot ciudat la capătul celălalt al firului, apoi auzii un glas înăbuşit și destul de solemn, pe care nu-l puteam desluşi dacă e al unui bărbat sau al unei femei, care întreba:

— Doamna de Winter? Doamna de Winter?

— Vă înşelaţi, zisei eu, doamna de Winter a murit acum un an.

Stam acolo, privind prosteşte telefonul și numai când numele fu repetat cu glas neîncrezător și puțin mai tare, îmi dădui seama ce gafă grozavă comisesem și sângele îmi năvăli în obraz.

— E doamna Danvers, doamnă, zise glasul. Vă vorbesc de la telefonul interior.

Stupiditatea mea era atât de evidentă, de mare, de neiertat, că a mă preface c-o ignoram m-ar fi făcut să par și mai idioată, dacă așa ceva era cu putinţă.

— Îţi cer iertare, doamnă Danvers, bâlbâii eu, telefonul m-a surprins și nu știam ce să spun. Nu înţelesesem că eu am fost chemată, nu știam că venea din casă chemarea.

— Îmi pare rău că v-am deranjat, doamnă, zise dânsa și eu mă gândii: „Bănuieşte că scotoceam prin sertar”.

— Voiam doar să vă întreb dacă aveți nevoie de mine și dacă sunteţi de acord cu meniurile…

— A, am spus eu, a, sunt sigură că da; adică aprob meniurile. Comandă dumneata ce-ţi place, doamnă Danvers, nu trebuie să-ți baţi capul să mă întrebi pe mine.

— Cred că ar fi mai bine, continuă glasul, dacă aţi citi lista, veţi găsi meniul zilei pe mapa de birou, lângă dumneavoastră.

Căutai pe birou, cu înfrigurare, și reuşii să găsesc o foaie de hârtie, pe care n-o văzusem la început. O citii repede: raci cu ghimber și orez, friptură de viţel, sparanghel. Nu știam dacă e masa de prânz sau de seară: masa de prânz, cu siguranţă.

— Da, doamnă Danvers, zisei eu, e foarte bine, într-adevăr foarte bine.

— Dacă vreţi să schimbaţi ceva, trebuie să-mi spuneţi, răspunse ea, și o să dau numaidecât dispoziţii. Puteţi observa că am lăsat un loc liber lângă cuvântul sos, ca să spuneţi ce vă place. Nu știu cu ce obişnuiţi să serviţi friptura de viţel. Doamna de Winter era foarte pretenţioasă în privinţa sosurilor, o întrebam totdeauna ce voia.

— Oh, zisei eu, ei bine!… dar nu știu, doamnă Danvers. Fă ca de obicei, cum crezi că ar fi procedat doamna de Winter.

— Iertaţi-mă că v-am deranjat, doamnă, când făceaţi corespondenţa.

— Dar nu m-ai deranjat deloc, te rog