— Poşta pleacă la prânz; Robert o să vină să vă ia scrisorile, zise ea. Dacă aveți ceva urgent de expediat, îl puteţi chema la telefon, și el o s-o pună numaidecât la cutie.

— Mulţumesc, doamnă Danvers, zisei eu.

Mai ascultai, dar ea nu spuse nimic; apoi auzii un pocnet la capătul firului și pusei la loc receptorul. Pe urmă mi-am coborât iarăși privirea asupra pupitrului și a agendei, pregătită pentru mine, pe mapă. În fața mea se înşirau clasoarele etichetate și cuvintele scrise pe ele: „scrisori fără răspuns”, „domeniu”, „diverse”, erau ca un reproş adresat trândăviei mele. Înaintea mea, clasorul etichetat era o imputare adusă lenei mele. Aceea, care se aşeza aici înaintea mea, nu-şi pierdea astfel vremea. Chema la telefonul interior, dădea ordine pentru toată ziua, repede, pricepută. Ea nu spunea: „Da, doamnă Danvers” și „Desigur doamnă Danvers” ca mine. Apoi începea să scrie scrisori: cinci, şase, şapte, poate, cu acel ciudat scris aplecat, pe care-l cunoșteam atât de bine. Rupea foaie după foaie din hârtia groasă și mătăsoasă a acestui bloc, întrebuinţând o grămadă din cauza trăsăturilor lungi ale scrisului și termina fiecare scrisoare cu semnătura ei „Rebecca”, cu litera R depăşindu-le pe celelalte.

Băteam darabana cu degetele pe birou. Acum clasoarele erau goale. Nu era nicio „scrisoare fără răspuns” aşteptându-şi rezolvarea, nicio notă de plătit, după câte știam eu. Dacă aveam ceva urgent, mi-a spus doamna Danvers să-i telefonez lui Robert s-o ducă la poştă… Mă întrebam câte scrisori urgente avea obiceiul să trimită Rebecca și cui. Poate croitoreselor: „Îmi trebuie negreşit marţi rochia de mătase albă” sau coaforului: „Vin vineri și vreau să-l văd chiar pe Monsieur Antoine. Şampon, masaj, ondulaţie și manichiură”. Nu, astfel de scrisori ar fi fost pierdere de vreme. Ea telefona de bună seamă, prin Frith, la Londra, spunând: „Din partea doamnei de Winter”. Eu continuam să bat darabana cu degetele pe birou. N-aveam pe nimeni căruia să-i scriu. Doar doamnei Van Hooper. Era într-adevăr caraghios, ironic, că mă aflam aşezată la biroul meu și că n-aveam altceva mai bun de făcut decât să-i scriu o scrisoare doamnei Van Hooper, o femeie pe care n–o puteam suferi și pe care n-o s-o mai revăd niciodată. Luai o foaie de hârtie, un toc mic și subțire, cu peniţa strălucitoare, fină și ascuţită.

„Dragă doamnă Van Hooper începui eu. Și pe când scriam ca să-i spun că speram că a călătorit bine, că-şi găsise fata sănătoasă și că era frumos la New York, observai prima oară cât de stângaci, de neformat era scrisul meu, fără personalitate, fără frumusețe, chiar necultivat, scrisul unei eleve mediocre de la o şcoală de mâna a doua.

4 În franceză, în original; un corn.

Când am auzit zgomotul maşinii pe alee, m-a cuprins deodată spaima privind pendula, căci știam că sosiseră Beatrice și cu bărbatul ei. Era tocmai amiază și nu mă gândeam că o să vină atât de curând. Și Maxim care nu se întorsese! Mă întrebam dacă puteam ieşi, fără să fiu văzută, pe uşa-fereastră. Frith o să le spună atunci, introducându-i în saloane: „Doamna trebuie să fi plecat” și asta o să pară foarte firesc. Câinii ridicară capul intrigaţi văzându-mă alergând la uşa-fereastră și Jasper mă urmă, dând din coadă.

Uşa-fereastră se deschidea spre terasă și spre micul luminiş gazonat din spatele casei, dar în timp ce mă pregăteam să trec pe lângă tufişul de rododendroni, sunetul glasurilor se apropie și m-am dat îndărăt, revenind în odaie. Veneau spre casă pe aleea din grădină, – fără îndoială, Frith le spusese că mă aflam în încăperea aceea. Fugii prin salonul mare și deschisei o uşă la stânga. Ea dădea într-o sală lungă, de piatră, unde o luai la goană, dându-mi seama de prostia mea, dispreţuindu-mă pentru acest acces de nervi neaşteptat, dar nu mă simțeam, cel puțin deocamdată, în stare să-i înfrunt pe aceşti oameni. Sala părea că duce spre dependinţe. Lângă scară întâlnii o servitoare, cu o găleată și o mătură. Mă privi uimită, ca pe-o vedenie neaşteptată în acea parte a casei.

— Bună dimineața, am rostit eu, tare încurcată, luând-o spre scară, și ea-mi replică: — Bună dimineața, doamnă, cu gura larg deschisă, urmărindu-mă cu ochii ei rotunzi, inchizitoriali, cum urcam treptele.

Presupuneam că pe acolo aveam să ajung la dormitoare, putând să-mi găsesc apartamentul în aripa de răsărit și să stau niţel acolo, până voi socoti că s-a apropiat ceasul prânzului, când bunele maniere aveau să mă silească să cobor din nou.

Probabil că m-am rătăcit, căci deschizând o uşă din capul scării, am ajuns la un coridor mare, pe care nu-l văzusem niciodată, destul de asemănător cu acel din aripa de răsărit, dar mai mare și mai întunecat.

Am ezitat, pe urmă am cotit la stânga, dând de un palier larg și de un alt şir de trepte. Era un loc foarte liniștit și întunecos. Nu era nimeni acolo. Dacă servitoarele trecuseră dimineața pe acolo, terminaseră desigur lucrul și coborâseră. Nu era nicio urmă a lor, nimic din mirosul de praf ce dăinuie acolo unde se mătură covoarele, și eu mă gândii, în vreme ce şovăiam pe ce drum să apuc, că această tăcere avea ceva neobişnuit și puțin neliniştitor, ce se întâlneşte în casele goale, când stăpânii sunt plecaţi.

Deschisei, la întâmplare, o uşă și găsii o odaie cufundată într-o beznă adâncă; nicio rază de lumină nu pătrundea printre obloanele închise, dar desluşeam în mijlocul odăii mulţimea mobilelor acoperite cu huse. Mirosea a închis și a stătut, avea izul unei odăi, rareori sau niciodată folosită, ale cărei obiecte de artă sunt înghesuite laolaltă în mijlocul unui pat și lăsate acolo, acoperite cu un cearşaf. Perdelele probabil că nu mai fuseseră trase din vara trecută și dacă ar fi fost date la o parte acum, deschizându-se și obloanele putrede, probabil că o molie moartă, închisă îndărătul lor de luni de zile,