ar cădea pe covor lângă un ac uitat și o frunză uscată, zvârlită de vânt. Închisei încet uşa, mergând cu paşi şovăitori de-a lungul sălii, unde de o parte și de alta se aflau uşi închise și ajunsei, în sfârșit, la o nişă zidită în perete, unde mă lumina o fereastră mare. Privii afară și văzui dedesubtul meu iarba netedă a pajiștilor, întinzându-se până la mare și marea de un verde strălucitor cu valurile ei spumoase biciuite de vântul care bătea dinspre apus.

Era mai aproape decât îmi închipuisem, mult mai aproape: cred că nici la cinci minute depărtare, chiar în spatele acelui mic boschet de la piciorul pajiştii. Ascultai, cu urechea lipită de fereastră și auzii zgomotul talazurilor ce se spărgeau pe malul unui golfuleţ ascuns. Atunci îmi dădui seama că făcusem înconjurul casei și că mă găsesc în coridorul aripii de apus. Da, doamna Danvers avea dreptate: de aici se auzea marea. Ţi-ai fi putut închipui în timp de iarnă că o să inunde pajiștile, ameninţând și casa, căci chiar acum, din pricina vântului puternic, dinspre mare, venea o ceaţă cu iz de sare. Un nor zorit ascunse o clipă soarele și cum stam și priveam, marea își schimbă brusc culoarea, devenind neagră, iar crestele albe ale valurilor se arătară a fi foarte nemiloase și crude; nu mai era marea voioasă și scânteietoare pe care o privisem mai înainte.

De fapt eram mulţumită că odaia mea era în aripa de răsărit. Preferam grădina cu trandafiri zgomotului mării. Mă întorsei pe palier și mă pregăteam să cobor cu o mână sprijinită de parmalâcul scării, când auzii o uşă deschizându-se îndărătul meu. Era doamna Danvers. Ne privirăm o clipă fără să ne spunem nimic, și n-am putut să-mi dau seama dacă în ochii ei era furie sau curiozitate, căci chipul ei se schimbă într-o mască aproape numaidecât. Cu toate că ea nu zise nimic, m-am simţit vinovată, ca și când aş fi fost prinsă într-un loc unde n-aveam dreptul să mă găsesc și am simţit că obrajii îmi sunt cuprinşi de o roşeaţă ce mă trăda.

— M-am rătăcit, zisei eu. Îmi căutam odaia.

— Sunteţi în cealaltă parte a casei. Aici e aripa de apus.

— Da, știu, răspunsei eu.

— Aţi intrat în vreuna din odăi? mă întrebă dânsa.

— Nu. N-am făcut decât să deschid uşa, n-am intrat, totul e întunecos și acoperit cu huse. Îmi pare rău. Nu voiam să deranjez nimic. Cred că ţii ca acele odăi să stea închise.

— Dacă vreţi, le deschid, zise dânsa. N-aveţi decât să-mi spuneţi. Toate odăile sunt mobilate și pot fi locuite.

— Oh, nu, zisei eu, nu face să te osteneşti.

— Poate că doriţi să vizitaţi aripa de apus? Clătinai din cap.

— Nu, spusei eu, sunt aşteptată jos, și începui să cobor scara. Coborî alături de mine, ca și când ea ar fi fost paznicul, iar eu un biet deţinut.

— Când n-o să aveți nimic de făcut, să-mi spuneţi și o să vă arăt odăile din această aripă, stărui dânsa, insuflându-mi o vagă nelinişte, pe care n-o înţelegeam. Tonul ei îmi evoca o vizită la niște prieteni, când eram copilă și când fetiţa gazdei, ceva mai mare decât mine, mă luase de braţ, şoptindu-mi la ureche: „În dulapul mamei e închisă o carte. Vrei să mergem s-o privim?” Îmi amintii chipul ei palid și însufleţit, ochii ei mici, strălucitori, și felul în care mă ciupea de braţ.

— Voi pune să fie scoase husele și după aceea veţi putea vedea odăile așa cum se înfăţişau când erau folosite, zise doamna Danvers. Vi le-aş fi arătat azi dimineaţă, dar credeam că vă faceți corespondenţa în salonaş. N-aveţi decât să chemaţi, la telefonul interior, camera mea, ştiţi, când aveți nevoie de mine… E totuşi nevoie de un scurt răgaz ca odăile să fie gata.

Ajunserăm jos, la cele câteva trepte, și ea deschise o altă uşă, dându-se în lături ca să trec eu, iar ochii săi negri îmi iscodeau fața.

— Îţi mulţumesc, doamnă Danvers, zisei eu. Ești foarte drăguţă. Am să te înştiinţez…

Străbăturăm un palier și recunoscui, în sfârșit, locul: ne aflam în capul scării celei mari, îndărătul galeriei trubadurilor.

— Mă mir că v-aţi putut rătăci, zise ea, uşa ce duce la aripa de apus nu seamănă cu asta.

— Nu m-am urcat pe acolo, răspunsei eu.

— Atunci aţi trecut probabil prin spate, pe coridorul de piatră?

— Da, zisei eu, ferindu-mă de ochii ei, am trecut printr-un coridor de piatră.

Ea continua să mă cerceteze, ca și când se aştepta să-i povestesc neaşteptata spaimă ce mă gonise din salonaş spre dependinţe și deodată simții că ea știa, că mă spionase, că mă privise poate rătăcind prin aripa din apus, cu ochiul lipit de crăpătura unei uşi.

— Doamna Lacy și maiorul Lacy au sosit acum o clipă, zise dânsa. Le-am auzit mașina puțin după 12.

— Oh, exclamai eu, nu știam.

— Frith trebuie să-i fi dus în salonaş, zise dânsa. E aproape douăsprezece și jumătate. Acum cunoaşteţi drumul, nu-i așa?

— Da, doamnă Danvers, am spus, și am coborât pe scara cea mare în hol, ştiind că stătea acolo, sus, pândindu-mă.

Trebuia să intru în salonaş și să fac cunoştinţă cu sora lui Maxim și cu bărbatul ei. Nu mă mai puteam ascunde în odaia mea. Intrând în salonul cel mare, m-am uitat peste umăr și am văzut-o pe doamna Danvers stând în capul scării de unde mă supraveghea, ca o santinelă posomorâtă.

Am întârziat o clipă, cu mâna pe uşa salonaşului, ascultând zgomotul de glasuri. Maxim s-o fi întors cu administratorul lui, pe când mă aflam sus, căci mi se părea că odaia e plină de lume. Simţeam aceeaşi nelinişte și nesiguranţă pe care o cunoscusem atât de bine în copilărie, când, chemată să dau bună ziua unor oaspeţi, apăsam pe mânerul uşii și dădeam buzna spre ceva care mi se părea o mare de chipuri și o tăcere generală.

— Iat-o, în sfârșit, zise Maxim. Unde te ascundeai? Voiam să trimitem să te caute. Uite-o pe Beatrice, și acesta-i Giles, iar acesta-i Frank Crawley. Bagă de seamă, încă puțin și călcai câinele.

Beatrice era înaltă, spătoasă, impunătoare