și semăna la ochi și la obraz cu Maxim, dar era mai puțin elegantă decât mă aşteptam; era o persoană îmbrăcată în tweed, care părea că știe să-şi îngrijească câinii, că se pricepe la cai, că ţinteşte bine. Nu mă sărută, îmi strânse cu putere mâna, privindu-mă în ochi; apoi, întorcându-se către Maxim: — Foarte deosebită de ceea ce mă aşteptam. Nu seamănă deloc cu descrierea ta.

Începură toți să râdă și eu făcui la fel, neştiind bine dacă acest râs era pe socoteala mea sau nu și întrebându-mă la ce se aştepta ea și cum m-a descris Maxim.

— Ţi-l recomand pe Giles, zise dânsul, împingându-mă spre unul din bărbaţi, iar Giles îmi întinse o mână foarte mare și mi-o scutură pe a mea strivindu-mi degetele, cu o privire prietenoasă îndărătul ochelarilor cu rame de baga.

— Frank Crawley, spuse Maxim, și mă întorsei spre administrator, un bărbat slab și șters, cu mărul lui Adam ieşit în afară și în ochii căruia am citit un sentiment de ușurare când m-a privit. Mă întrebam de ce, dar n-avui vreme să mă gândesc, căci Frith intră, servindu-ne vin de Porto, pe când Beatrice reîncepu să-mi vorbească.

— Maxim mi-a spus că v-aţi întors abia aseară. Nu știam, căci altfel n-am fi venit atât de repede. Ei, ce părere ai despre Manderley?

— N-am văzut încă aproape nimic, răspunsei eu, dar e foarte frumos.

Ea mă privi de sus în jos, după cum mă aşteptam, dar direct și sincer și fără nimic din reaua voinţă și duşmănia doamnei Danvers. Avea dreptul să mă judece, era sora lui Maxim. El se apropie de mine, trecându-şi brațul liniştitor pe sub al meu.

— Arăţi mai bine, dragă, îi zise dânsa, cercetându-l, cu capul plecat. Nu mai eşti tras la față, slavă Domnului. Îmi închipui că dumitale îţi datorăm asta, adăugă ea, făcându-mi semn.

— M-am simţit totdeauna bine, zise repede Maxim. N-am avut niciodată nimic. Tu îţi închipui că toți oamenii care nu sunt așa de graşi ca Giles, sunt bolnavi.

— Ei, spuse Beatrice, ştii foarte bine că acum şase luni ne speriam când te priveam. Credeam că o să ajungi neurastenic. Giles, care e părerea ta? Ultima oară când am fost aici Maxim arăta groaznic și nu ţi-am spus că e cât pe-aci să ajungă neurastenic?

— E adevărat, dragă, că eşti alt om, răspunse Giles. Ai făcut foarte bine că ai plecat. Nu-i așa, Crawley, că arată bine?

Simţeam, după încordarea braţului lui Maxim care se cramponase de brațul meu, că se străduia să nu se înfurie. Pentru un motiv sau altul, această convorbire despre sănătatea lui nu-i plăcea, îl întărâta chiar, iar mie mi se părea că, Beatrice n-are tact stăruind atâta.

— Maxim e tare bronzat, zisei eu cu sfială, asta-i o meteahnă de-a lui. Trebuia să-l vedeţi la Veneţia luând micul dejun pe balcon și încercând să se înnegrească. Crede că asta îl face mai frumos.

Toţi râseră și domnul Crawley spuse:

— Trebuie să fi fost minunat la Veneţia, doamnă de Winter, în perioada aceasta. Iar eu am spus: — Da, am avut o vreme într-adevăr splendidă. Doar o zi urâtă, nu-i așa Maxim? și conversaţia se îndepărtă în mod fericit de la tema sănătăţii lui, și astfel trecu la Italia, cel mai sigur subiect, și la tema binecuvântată a timpului frumos. Acum conversaţia se desfăşura ușor, nu mai cerea niciun efort. Maxim, Giles și Beatrice discutau despre întreţinerea automobilului lui Maxim.

Toată lumea râse, iar domnul Crawley mă întrebă dacă-i adevărat că bărcile-automobil înlocuiseră gondolele.

Cred că asta îi era complet indiferent, dar întreba ca să-mi vină în ajutor, era contribuţia lui la mica mea străduinţă ca să abat convorbirea despre sănătatea lui Maxim și i-am fost recunoscătoare, simţind în el un aliat, cu toată înfățișarea lui ștearsă.

— Jasper ar avea nevoie de mişcare, zise Beatrice, mângâind câinele cu piciorul; e prea gras și are abia doi ani. Ce dracu îi dai să mănânce, Maxim?

— Scumpa mea Beatrice, are exact aceleaşi deprinderi ca și câinii tăi, spuse Maxim. Nu-ţi da aere că ai şti mai multe decât mine despre animale.

— Dragul meu, cum poți pretinde că ştii cu ce-a fost hrănit Jasper, când ai lipsit vreo două luni? Nu mă lua la sigur, Frith se plimbă cu el până la poarta principală, de două ori pe zi. Câinele ăsta n-a mai dat o goană de săptămâni de zile. Îţi pot spune asta cu precizie după cum arată blana lui.

— Prefer să fie obez decât pe jumătate mort de foame ca idiotul tău de câine, replică Maxim.

— Nu-i o observaţie prea inteligentă. Ştii că Lion a câştigat în februarie trecut două curse la Crufts.

Atmosfera era din nou încărcată, o vedeam după cuta subțire de la gura lui Maxim și mă întrebam dacă toți fraţii și surorile se ciorovăiau așa, făcând pe cei care-i ascultau să se simtă prost. Aș fi vrut ca Frith să vină să ne cheme la masă. Sau aveam să fim chemaţi de un gong, cu o vibraţie răsunătoare? Nu știam cum se procedează la Manderley.

— Stai departe de noi? o întrebai pe Beatrice, aşezându-mă lângă ea. A trebuit să pleci foarte devreme de acasă?

— La patruzeci de kilometri, draga mea, de cealaltă parte a Trowchester-ului. Ţinutul nostru e mai bun pentru vânătoare. Să vii la mine, dacă Maxim va voi să te lase. O să te ia Giles.

— Eu nu vânez, mărturisii eu: am învăţat în copilărie să călăresc, dar foarte puțin și cred că am uitat tot ce am ştiut.

— Trebuie să înveţi din nou, zise dânsa. Nu poți să trăieşti la ţară și să nu călăreşti. Altfel n-o să ştii ce să faci. Maxim mi-a spus că pictezi. E foarte drăguț, dar e doar un exerciţiu, nu-i așa, potrivit pentru zilele de ploaie când n-ai altceva de făcut…

— Dragă Beatrice, nu suntem toți atât de dornici de a merge la aer ca tine, zise Maxim.

— Nu vorbeam cu tine, dragă. Toată lumea știe că tu eşti mulțumit să te plimbi agale, prin grădinile Manderley-ului, neabătându-se niciodată de la ritmul unei plimbări încete.

— Și mie îmi place să