— Ești optimistă, draga mea, spuse Beatrice. Nu-mi amintesc să mă fi scăldat aici. E prea frig, iar prundişul este alunecos.

— Asta nu mă sperie, replicai eu… Îmi place foarte mult să înot, numai să nu fie curenţi prea repezi. Golfuleţul e primejdios?

Nimeni nu-mi răspunse și deodată îmi dădui seama ce spusesem. Inima începu să-mi bată cu putere și mi-am simţit obrajii arzând. Mă aplecai, încurcată, să mângâi urechile lui Jasper.

— Lui Jasper i-ar prii puțin înot, și ar mai da jos grăsimea de pe el, spuse Beatrice, curmând pauza, dar i-ar veni cam greu în golf, ce zici Jasper?

Am bătut amândouă câinele, pe spinare fără să ne uităm una la alta.

— Am o foame de lup. De ce dracu nu aduc la masă? zise Maxim.

— E abia unu, după pendula de pe policioara căminului, zise domnul Crawley.

— Și pendula asta e totdeauna înainte, spuse Beatrice.

— De câteva luni merge foarte bine, susţinu Maxim.

În clipa aceea, se deschise uşa și Frith ne pofti la masă.

— Apropo, trebuie să mă spăl, spuse Giles, privindu-şi mâinile.

Ne ridicarăm toți, foarte uşuraţi și străbăturăm salonul și holul, Beatrice și cu mine în frunte, ea ţinându-mă de braţ.

— Bătrânul ăsta de treabă, Frith, zise dânsa, nu se schimbă de loc. Văzându-l, mă revăd copilă. Să nu te superi că-ţi spun asta, dar ai o înfăţişare și mai tinerească decât mă aşteptam. Maxim mi-a spus vârsta dumitale, dar pari un adevărat copil. Spune-mi, eşti foarte îndrăgostită de el?

Nu mă aşteptam la această întrebare și ea citi probabil uimirea pe chipul meu, căci râse puțin și-mi strânse brațul.

— Nu-mi răspunde, continuă ea. Înţeleg ce simţi. Sunt plictisitoare și indiscretă, nu-i așa? Nu trebuie să fii supărată pe mine. Îl iubesc grozav pe Maxim, cu toate că de câte ori ne întâlnim ne certăm ca şoarecele cu pisica. Te felicit cât de bine arată. Anul trecut eram toți foarte neliniştiţi din pricina lui. Dar, fireşte, că ştii toată povestea. În clipa aceea ajunserăm în sufragerie și ea nu mai spuse nimic, căci servitorii erau acolo și bărbații ne ajunseră; dar mă întrebam, aşezându-mă și desfăcându-mi şervetul, ce ar spune Beatrice dacă ar afla că nu știu nimic de acel an trecut, niciun amănunt despre tragedia ce se petrecuse în golfuleţ, că Maxim păstra aceste lucruri pentru sine și că nu-l întrebam niciodată despre ele?

Masa se desfăşură mai bine decât aş fi îndrăznit să nădăjduiesc. Nu avu loc nicio discuţie: poate că Beatrice dovedea, în sfârșit, puțin tact. Oricum, Maxim și ea vorbeau despre lucruri privind Manderley-ul, caii Beatricei, grădina, prietenii lor comuni, pe când la stânga mea, Frank Crawley purta cu mine o convorbire searbădă, pentru care-i eram recunoscătoare, căci nu cerea nicio osteneală. Giles era mai atent la mâncare decât la discuţie cu toate că-şi amintea din când în când de mine și-mi spunea ceva la întâmplare.

— Ai aceeaşi bucătăreasă, fără îndoială, Maxim? spuse el când Robert îi dădu a doua oară sufleu rece. Totdeauna i-am spus Beei că Manderley e singura casă din Anglia unde se mănâncă bine. Cunosc de multă vreme sufleul ăsta; nu l-am uitat.

— Cred că schimbăm periodic bucătăresele, răspunse Maxim, dar bucătăria rămâne aceeaşi. Doamna Danvers are toate reţetele și le spune ce trebuie să facă.

— Ce femeie extraordinară această Danvers, nu ți se pare? mi se adresă Giles.

— Oh, da! zisei eu. Doamna Danvers treduie să fie o femeie admirabilă.

— Totuşi, nu e și ea un portret în ulei? Nu e? rosti Giles, izbucnind în hohote de râs.

Frank Crawley nu spuse nimic și, înălţându-mi privirea, am văzut că Beatrice mă observa. Atunci se întoarse și începu să discute cu Maxim.

— Jucaţi câteodată golf, doamnă de Winter? zise domnul Crawley.

— Nu, mă tem că nu, i-am răspuns, bucuroasă că subiectul fusese schimbat din nou, că se uitase de doamna Danvers, și chiar dacă nu eram o jucătoare și nu știam nimic despre sportul acela, eram pregătită să-l ascult oricât ar fi avut poftă să vorbească; era ceva solid și sigur și plicticos în golf, nu putea să ne provoace nicio dificultate. Se servi brânza și cafeaua, iar eu mă întrebam dacă trebuia să mă scol de la masă ca să arăt că cina se sfârşise. Îl privii pe Maxim, dar el nu-mi făcu niciun semn și Giles începu o poveste cam încâlcită despre un automobil prins în zăpadă – nu știu cum ajunsese la asta – iar eu îl ascultam politicoasă, clătinând din când în când din cap cu un zâmbet, simţind că la celălalt capăt al mesei Maxim începe să-şi piardă răbdarea. Giles tăcu în cele din urmă și prinsei privirea lui Maxim. El se încruntă ușor şi-şi întoarse ochii spre uşă.

Mă ridicai numaidecât, lovind cu neîndemânare masa, când mişcai scaunul, ceea ce făcu să se răstoarne paharul de vin al lui Giles.

— Dumnezeule! exclamai eu, neştiind ce să fac și luând fără rost şervetul.

— Nu face nimic, lasă-l pe Frith să şteargă, zise Maxim.

Du-o în grădină, Beatrice.

Părea obosit, cam surmenat. Aș fi vrut ca niciunul din ei să nu fi venit. Ne stricaseră toată ziua. Era un efort prea mare, îndată după întoarcerea noastră. Și eu mă simțeam obosită, obosită și umilită. Maxim părea aproape furios, îndemnându-ne să ne ducem în grădină. Ce neîndemânatecă fusesem să vărs paharul acela!

Ieşirăm pe terasă și coborârăm pajiștile verzi.

— Păcat că v-aţi înapoiat atât de curând la Manderley, spuse Beatrice. Ar fi fost mai bine să vă mai plimbaţi încă două, trei luni în Italia, ca să vă întoarceţi aici vara. I-ar fi făcut mai bine lui Maxim și ar fi fost mai bine și pentru dumneata. O să fie destul de greu pentru dumneata la început.

— Oh, nu cred, zisei eu. Sunt sigură că o să-mi placă la Manderley.

Ea nu răspunse. Ne plimbam în lung şi-n lat pe pajiști.

— Vorbeşte-mi puțin despre dumneata, mă îndemnă dânsa, în sfârșit. Ce făceai în sudul Franţei? Erai cu un fel de