I-am explicat cine era doamna Van Hooper și cum o întovărăşisem. Beatrice mă asculta cu simpatie, dar cam dusă pe gânduri.

— Da, zise dânsa, când am terminat de povestit toate astea. După cum spui, lucrurile s-au întâmplat în chip foarte neaşteptat. Dar, draga mea, toți ne bucurăm și sperăm că o să fii fericită.

— Îţi mulţumesc, Beatrice, îţi mulţumesc din suflet.

Mă întrebam de ce spunea că nădăjduieşte că o să fim fericiţi, în loc să spună că știa asta. Era bună, sinceră, îmi plăcea mult, dar în glasul ei era o îndoială care mă înfricoşa.

— Când Maxim mi-a scris ca să-mi anunţe vestea, urmă dânsa, luându-mi brațul, și mi-a povestit că te-a descoperit în sudul Franţei și că eşti foarte tânără și foarte drăguţă, mărturisesc că mi-a trecut un cuţit prin inimă. Fireşte că ne aşteptam cu toţii la o fluşturatecă, mondenă, foarte fardată, în sfârșit o fată cum se întâlneşte de obicei prin locurile alea. Când ai intrat, înainte de masă, în salonaş, nu-mi venea să-mi cred ochilor.

Ea râse, râsei și eu. Dar ea nu spuse dacă înfățișarea mea o dezamăgise sau o liniştise.

— Bietul Maxim, suspină dânsa, a trecut prin încercări grele. Să sperăm că l-ai făcut să uite toate astea. Desigur, el adoră Manderley-ul.

Ceva din mine dorea ca ea să continue în această ordine de idei și să spună mai multe despre trecut așa, în chip firesc, fără efort, iar ceva în adâncul fiinţei mele dorea totuşi să nu știe, să nu audă.

— Nu semănăm deloc, urmă dânsa. Caracterele noastre sunt cu totul deosebite. La mine, poți citi orice pe chipul meu: dacă oamenii îmi plac sau nu, dacă sunt mulţumită sau supărată. Nu ascund nimic. Maxim e altfel. Foarte tăcut, foarte rezervat. Nu ştii niciodată ce se petrece în capul lui ciudat. Eu mă enervez pentru un fleac, mă supăr foc, apoi totul se termină. Maxim se înfurie o dată sau de două ori pe an, dar atunci – sfinte Dumnezeule – e grozav. Nu-mi închipui că asta o să i se întâmple cu dumneata. Pari blajină.

Îmi zâmbi, strângându-mi brațul și eu mă gândeam la cuvântul blajin, un cuvânt liniștit ce-ţi evocă o femeie, cu fruntea netedă, stând cu împletitura, pe genunchi. O femeie niciodată neliniştită, niciodată chinuită de îndoială și şovăială, o femeie care nu stă niciodată în picioare, ca mine, cuprinsă de deznădejde, nerăbdare sau spaimă, rozându-şi unghiile, nehotărâtă de drumul pe care trebuie să-l apuce sau steaua pe care trebuie s-o urmeze.

— Nu eşti supărată pe mine că-ţi spun toate astea, nu-i așa? continuă dânsa, dar cred că nu trebuie să porţi părul așa. De ce nu ţi-l ondulezi? E atât de drept, nu ți se pare? Trebuie să fie îngrozitor sub o pălărie. De ce nu-l aranjezi după urechi?

Am făcut, ascultătoare, așa cum mi-a spus, aşteptându-i încuviinţarea. Ea mă privea cu un ochi critic, cu capul aplecat.

— Nu, zise dânsa, nu. Cred că-i mai rău. E prea bătrânesc, și nu-ţi stă bine. Nu, îţi trebuie o ondulaţie care să-l ridice. Nu mi-a plăcut niciodată moda asta à la Ioana d’Arc. Ce spune Maxim? I se pare că-ţi vine bine?

— Nu știu, zisei eu, nu mi-a vorbit niciodată despre asta.

— La urma urmelor, susţinu dânsa, poate că-i place. Nu lua în seamă ce spun eu. Ţi-ai făcut rochii la Londra, la Paris?

— Nu, răspunsei eu. N-am avut vreme. Maxim era grăbit să se întoarcă. Am să pot cere să-mi trimită oricând cataloage.

— Pot spune că după felul în care te îmbraci, se vede că nu te sinchiseşti deloc de modă.

Aruncai o privire de scuză spre fusta mea de lână.

— Ba da, zisei eu. Îmi plac mult lucrurile draguțe, dar până acum n-am prea avut bani ca să cheltuiesc pe rochii.

— Mă mir că Maxim n-a rămas o săptămână sau două la Londra, timpul ce-ţi trebuia ca să te îmbraci ca lumea. De obicei e pretențios.

— Da? făcui eu. Nu mi s-a părut niciodată pretențios. Cred că nici nu observă ce port. Cred că nu acordă nicio atenţie acestor lucruri.

— O, spuse dânsa, atunci s-a schimbat.

Întoarse privirea şi-l fluieră pe Jasper, cu mâinile în buzunare; apoi ridică ochii spre casă.

— Nu folosiţi aripa de apus, nu-i așa? zise ea.

— Nu, am spus. Nu, avem apartamentul din aripa de răsărit. A fost complet refăcut.

— Așa? spuse ea. Nu știam asta. Mă întreb de ce.

— A fost ideea lui Maxim, i-am explicat. Pare să prefere partea aceea.

Ea nu adăugă nimic, se uită mai departe la ferestre, fluierând.

— Cum te înţelegi cu doamna Danvers? mă întrebă dânsa deodată.

Mă aplecai și începui să lovesc ușor cu palma capul lui Jasper și să-i mângâi urechile.

— N-am stat prea mult de vorbă cu ea, răspunsei. Mă cam tem… N-am întâlnit niciodată o femeie ca dânsa.

— Bănuiesc, răspunse Beatriee.

Jasper mă privi cu ochi mari, umili, cam intimidat, îi mângâiai capul mătăsos și pusei mâna pe botul lui negru.

— Nu trebuie să-ți fie frică de ea, zise Beatriee, și în orice caz nu trebuie să vadă asta. E adevărat că n-am avut niciodată de-a face cu ea și nici n-am poftă. Dar a fost totdeauna foarte politicoasă cu mine.

Continuam să ating ușor cu mâna capul lui Jasper.

— E prietenoasă?

— Nu, spusei eu, nu prea.

Beatrice se porni să fluiere și îl frecă pe cap, cu piciorul, pe Jasper.

— N-aş avea de-a face cu ea decât atunci când nu se poate evita, zise ea.

— Nu, am spus. Conduce casa cu mare pricepere, eu n-am nicio nevoie să mă amestec.

— A, presupun că nu s-ar supăra pentru asta! exclamă Beatriee.

La fel spusese și Maxim cu o seară în urmă și m-am gândit că era ciudat să aibă amândoi aceeaşi părere. Îmi închipuisem că singurul lucru nedorit de doamna Danvers era amestecul meu.

— Cred că o să devină prietenoasă cu timpul, zise Beatriee, dar la început trebuie să fie neplăcut pentru dumneata. E, cu siguranţă nebună de gelozie. De asta mă temeam.

— De ce? întrebai eu ridicând ochii spre dânsa. De ce ar fi geloasă? Maxim nu pare s-o iubească în mod