— Nu se gândeşte la Maxim, draga mea copilă, răspunse Beatrice. Cred că-l respectă, asta-i tot. Nu, vezi… reluă ea, apoi tăcu o clipă, privindu-mă nehotărâtă, cu o încruntare uşoară a sprâncenelor. Pur și simplu îi e ciudă pe dumneata că eşti aici. Asta-i neplăcut.

— De ce? zisei eu. De ce i-ar fi ciudă pe mine?

— Credeam că ştii. Credeam că Maxim te-a informat. O iubea grozav de mult pe Rebecca.

— Oh! exclamai eu, oh, înţeleg!

Amândouă continuam să-l mângâiem pe Jasper, care, neobişnuit cu atâtea atenții, se tăvălea pe jos de plăcere.

— Iată-i și pe bărbaţi, rosti Beatrice, să luăm fotolii și să ne aşezăm sub castani. Cât de mult s-a îngrăşat Giles! E dezgustător, mai ales alături de Maxim. Îmi închipui că Frank Crawley o să se întoarcă la birou. Ce om șters, n-are niciodată nimic interesant de spus. Bună ziua la toți trei. Ce discutaţi? Probabil despre felul cel mai bun de a distruge lumea.

Râse, pe când ceilalţi se apropiau. Giles aruncă o piatră ca să-l pună pe goană pe Jasper. Toţi îl urmăream cu ochii. Domnul Crawley se uită la ceas.

— Trebuie să plec, zise dânsul. Îţi mulţumesc pentru minunata masă, doamnă de Winter.

— Trebuie să vii mai des, zisei eu, strângându-i mâna.

Mă întrebam dacă și ceilalţi or să plece. Nu știam dacă veniseră să mănânce sau să-şi petreacă toată ziua la noi. Speram că vor pleca. Doream să rămân singură cu Maxim și să fie ca în Italia. Ne aşezarăm cu toţii sub castan, Robert aduse fotolii și pături. Giles se întinse cât era de lung şi-şi trase pălăria pe ochi. După o clipă începu să sforăie, cu gura deschisă.

— Taci, Giles, porunci Beatrice.

— Dar nu dorm, şopti dânsul, deschizând ochii, pe care-i închise numaidecât.

Nu mi se părea prea încântător. Mă întrebam de ce se măritase Beatrice cu el. Poate că și ea se mira la fel de căsătoria fratelui ei. I-am surprins de câteva ori privirea, cercetându-mă, o privire uimită, meditativă (părea că spune

„Mă întreb ce găseşte Maxim la ea”) dar în același timp bună, fără rea-voinţă. Vorbiră de bunica lor.

— Trebuie să mergem s-o vedem, zise Maxim.

— Se ramoleşte, spuse Beatrice, îi curge mâncarea pe bărbie, biata bătrână.

Eu îi ascultam, plecată peste brațul lui Maxim, frecându-mi bărbia de mâneca lui. El îmi mângâia distrat mâna, tot vorbind cu Beatrice.

„Așa fac și eu cu Jasper”, mă gândii eu. „Acum sunt ca și Jasper, sprijinită de el. Mă mângâie din când în când, când crede, iar eu sunt mulţumită, sunt o clipă mai aproape de el. Mă iubeşte, cum îl iubesc eu pe Jasper”.

Vântul încetase. După-amiaza era moleşitoare și liniștită. Iarba fusese de curând tunsă și mirosea bine și puternic ca vara. O albină bâzâi pe deasupra frunţii lui Giles și el o goni cu pălăria. Jasper lunecă pe povârniş ca să ni se alăture, era prea cald la soare, îi atârna limba de-un cot. Se tolăni lângă mine și începu să-şi lingă coastele, privindu-mă cu o scuză în ochii lui mari. Soarele strălucea pe ferestre și vedeam răsfrângându-se în ele pajiștile verzi și terasa. Un fum subțire șerpuia deasupra unui cămin din apropiere și mă întrebam dacă se aprinsese, ca în toate zilele, focul în bibliotecă.

Un sturz zbură de-a curmezişul pajiştei, către arbustul de magnolia din fața ferestrei sufrageriei. Puteam să simt mireasma uşoară, catifelată de magnolie, cum stăteam acolo, pe pajişte. Totul avea un aer onorabil și statornic. De la mare depărtare, plutea până la mine, plescăitul undelor care spălau ţărmul, în golful de dedesubt. Probabil că începea refluxul. Albinele zumzăiau iarăși peste noi, oprindu-se să guste florile de castani, de deasupra capetelor noastre. „Așa îmi închipuiam că o să fie, mă gândii eu: Viaţa la Menderley e într-adevăr așa cum o nădăjduisem”.

Aș fi vrut să stau așa, fără să vorbesc, fără să-i ascult pe ceilalţi, păstrând această clipă preţioasă pentru totdeauna, pentru că eram toți liniştiţi, mulţumiţi și chiar cam somnoroşi, ca albina care bâzâia în jurul nostru. Peste câtva timp o să fie altfel o să vină mâine, apoi poimâine, apoi anul viitor. Și poate o să fim schimbaţi, n-o să ne mai regăsim niciodată stând astfel. Unii or să plece sau or să fie bolnavi, sau or să moară; viitorul se desfăşura înaintea noastră, necunoscut, nevăzut, altul poate decât cel dorit, decât cel prevăzut. Dar clipa aceasta era sigură, nu se putea atinge nimeni de ea. Stam împreună, Maxim și cu mine, mână în mână, iar prezentul și viitorul n-aveau nicio însemnătate. Asta era sigur, acest crâmpei de timp de care el n-o să-şi amintească niciodată, la care n-o să se gândească niciodată. N-o să-l păstreze ca pe ceva sfânt. El vorbea despre tăierea unor tufişuri din alee și Beatrice încuviinţa, întrerupându-l, ca să-i dea sfaturi. Pentru ei era pur și simplu trei și un sfert după-masă, o după-amiază oarecare, un ceas oarecare, o zi oarecare. Nu doreau să oprească această clipă, s-o închidă, să se asigure de ea, ca mine. Ei nu se temeau.

— E timpul s-o pornim, zise Beatrice, scuturându-şi firicelele de iarbă rămase pe fustă. Nu vreau să mă întorc târziu, îl avem pe Cartrigh la masă.

— Ce mai face bătrânul? întrebă Maxim.

— Oh, ca de obicei, vorbeşte într-una de sănătatea lui. A îmbătrânit mult. Desigur că o să ne întrebe o grămadă de lucruri despre voi doi.

— Salută-l din partea mea, spuse Maxim.

Ne ridicarăm. Giles își scutură praful de pe pălărie. Maxim căscă și se întinse. Soarele pierise. Privii cerul. Se schimbase, se pătase ca pielea unei scrumbii. Din loc în loc se adunaseră nori.

— Se stârneşte vânt, zise Maxim.

— Sper că n-o să plouă, își dădu cu părerea Giles.

Ne îndreptarăm, agale, spre aleea unde aştepta mașina.

— N-ai văzut ce s-a făcut în aripa de răsărit, adăugă Maxim.

— Veniţi, îi îndemnai eu, n-o să ţină mult.

— Intrarăm în hol și urcarăm scara cea mare, urmate de bărbaţi.

Era ciudat când mă gândeam că Beatrice trăise aici atâţia ani. Când fusese fetiţă, ea coborâse, cu doica ei, aceleaşi trepte. Se născuse aici, fusese crescută aici, cunoştea totul, era mai