mult la ea acasă de cum o să fiu eu vreodată. Trebuia să aibă multe amintiri închise în inima ei. Mă întrebam dacă se gândea vreodată la zilele trecute, dacă își amintea de copila înaltă, cu cozi, care fusese, atât de deosebită de femeia de acum, la patruzeci și şase de ani, voinică și sigură de ea, altă persoană…

Intrarăm în apartamentul nostru și Giles spuse, aplecându-se sub uşa joasă:

— Cât e de drăguț. E mult mai bine ca înainte, nu-i așa Bea?

— Dar dragă, ce nebunii ai făcut, zise Beatrice. Perdele noi, paturi noi, totul nou. Îţi amintești, Giles, că am stat în odaia asta când ţi-ai rupt piciorul? Pe atunci totul era dărăpănat aici. La drept vorbind, mamei nu i-a plăcut niciodată prea mult confortul. Apoi, nu sta nimeni aici, nu-i așa, Maxim? Numai când era casa ticsită. Pe atunci, aici erau îngrămădiţi holteii. Ei bine, trebuie să spun că-i încântător. Apoi camera dă spre grădina cu trandafiri, ceea ce-i un avantaj. Pot să mă fardez puțin?

Bărbaţii coborâră și Beatrice se examină în oglindă.

— Bătrâna Danvers a aranjat toate astea? întrebă ea.

— Da, răspunsei eu. Socotesc că a scos-o bine la capăt.

— Fireşte, fusese dresată, zise Beatrice. Mă întreb cât o fi costat. Pariez că o sumă frumuşică. Ai întrebat?

— Nu, n-am întrebat.

— Cred că doamnei Danvers nu-i pasă de asta, afirmă Beatrice. Pot folosi pieptenele tău? Ce frumos serviciu de perii! Dar de nuntă?

— Maxim mi l-a dat.

— Hm! E foarte drăguț. Și noi trebuie să vă facem un dar.

Ce ţi-ar face plăcere?

— Oh, nu știu! Nu-i nevoie, zisei eu.

— Nu fi absurdă, draga mea. Nu sunt femeia care să-ți tragă chiulul cu darul, cu toate că n-am fost invitaţi la nuntă!

— Sper că n-ai fost supărată. Maxim dorea s-o facă în străinătate.

— Dar fireşte că n-am fost. Aţi avut dreptate. De fapt, nu era că și… Ea se opri în mijlocul frazei şi-i căzu geanta. Vai, s-o fi stricat încuietoarea?! Nu, nu s-a întâmplat nimic. Ce spuneam? Nu-mi pot aminti. A, da, vorbeam despre daruri de nuntă. Trebuie să ne gândim la ceva. Probabil că nu ţii prea mult la bijuterii…

N-am răspuns.

— Ești atât de deosebită de tinerele obişnuite, urmă ea. Fiica unei prietene de-a mea s-a măritat, zilele trecute și, fireşte, au fost copleşiţi, după uzanţe, cu lenjerie, servicii de cafea și fotolii de sufragerie, și toate obiectele de genul acesta. I-am dat o lampă destul de drăguţă, M-a costat cinci lire la Harrods. Dacă te duci la Londra să-ți cumperi îmbrăcăminte, ai grijă să te duci la furnizoarea mea, madame Carroux. Are un bun-gust grozav și nu te jupoaie.

Se ridică din fața toaletei şi-şi trase fusta.

— Ai de gând să primeşti mult? întrebă dânsa.

— Nu știu. Maxim nu mi-a vorbit de asta.

— Ciudat băiat, nu ştii niciodată cum stai cu el. A fost o vreme când nu era un pat liber în toată casa, era foarte ticsită. Dar nu prea văd… Ea se opri deodată, bătându-mă pe braţ.

— Ei, zise dânsa, o să vedem. Păcat că nu călăreşti și nu vânezi, pierzi mult. Nu cumva faci yachting?

— Nu, răspunsei eu…

— Slavă Domnului!

Se îndreptă spre uşă și eu o întovărăşii pe coridor.

— Vino să ne vezi când vrei, mă îndemnă ea. Eu aştept totdeauna ca oamenii să se poftească singuri. Viaţa e prea scurtă ca să trimiţi invitaţii.

— Mulţumesc mult, zisei eu.

Am ajuns pe palier și privirăm în hol. Bărbaţii erau în picioare în prag.

— Hai vino, Bea! strigă Giles. Am simţit o picătură de ploaie, și am tras în jos capota.

Beatrice îmi luă mâna și se plecă să-mi dea un sărut scurt pe obraz.

— La revedere, draga mea, și iartă-mă, ţi-am pus o grămadă de întrebări nesăbuite și ţi-am spus o grămadă de lucruri care n-ar fi trebuit. Nu prea am tact. Asta o să-ți spună și Maxim. Și, cum ţi-am mărturisit numaidecât, nu semeni câtuşi de puțin cu aceea pe care mi-o închipuisem.

Ea mă privi în ochi, cu buzele strânse într-un fluierat, apoi luă o ţigară din geantă şi-şi deschise bricheta.

— Vezi, zise dânsa, începând să coboare scara. Te deosebeşti atât de mult de Rebecca…

Ieşirăm pe peron, soarele dispăruse îndărătul unui şir de nori; ploua mărunt și Robert străbătu în fugă pajiştea ca să aducă fotoliile în casă.

10 Capitolul 10

Privirăm dispărând maşina la cotitura aleii, apoi Maxim mă luă de braţ și zise:

— Slavă Domnului, bine că s-a terminat. Pune-ţi repede o manta și să ieşim. Dă-o dracului de ploaie; am chef să mă plimb. Nu pot sta așa, pe loc.

Era palid și tras la față și mă întrebam cum îl putuse obosi atât de mult vizita Beatricei și a lui Giles.

— Aşteaptă-mă, mă duc să-mi iau mantaua, spusei eu.

— Sunt o mulţime de impermeabile în antreu, zise el nerăbdător. Femeile își pierd totdeauna jumătate de ceas când se urcă în odaia lor. Robert, adu te rog, doamnei Winter o manta de ploaie. Trebuie să fie cinci-şase impermeabile atârnate acolo, uitate de musafiri, în diferite împrejurări.

Stătea pe alee, strigându-l pe Jasper.

— Hai, vino, mic cerşetor leneş, și mai dă-ţi jos din osânză.

Jasper alerga în cercuri în jurul lui, lătrând isteric, la perspectiva de a fi plimbat.

— Tacă-ţi botul, idiotule, îl mustră Maxim. Ce naiba face Robert?

Robert se întoarse în fugă, aducând un impermeabil, pe care m-am grăbit să-l îmbrac. Era fireşte, prea mare, dar n-aveam vreme să-l schimb și ne-am îndreptat spre pădure, străbătând pajiştea, cu Jasper fugind după noi.

— Cred că familia mea exagerează puțin, spuse Maxim. Beatrice e una dintre fetele cele mai bune din lume, dar nu-i deloc subtilă.

Nu știam ce gafă a putut comite Beatrice și m-am gândit că era mai bine să nu-l întreb. Poate că el mai era supărat pentru cuvintele pe care le spusese înainte de masă despre sănătatea lui.

— Cum ți se pare? urmă dânsul.

— Îmi place foarte mult, a fost foarte drăguţă cu mine.

— Despre ce ţi-a vorbit aici, după masă?

— Oh, nu mai știu! Cred