— Ce-şi putea închipui?

— Fără îndoială pe cineva mai elegant, mai artificial. O fluşturatecă, mondenă, asta-i expresia ei.

Maxim nu răspunse numaidecât, se plecă şi-i aruncă un băţ lui Jasper.

— Beatrice poate să fie uneori insuportabil de proastă.

Urcarăm povârnişul acoperit cu gazon, ce domina pajiştea și intrarăm în pădure. Copacii erau foarte apropiaţi și era întuneric. Călcam pe crengi rupte și frunze de anul trecut, și ici și colo pe mlădiţele verzi ale plantelor tinere, și pe lăstarii zambilelor gata să înflorească. Jasper tăcea adulmecând pământul. Luai brațul lui Maxim.

— Îţi place părul meu? îl întrebai. El mă privi uimit.

— Părul tău? repetă el. De ce mă întrebi? Bineînțeles că-mi place. Dar ce are?

— Oh, nimic! zisei eu. Mă întrebam numai așa.

— Ce ciudată eşti!

Am ajuns la un luminiş, de unde porneau două poteci în direcţii diferite. Jasper, fără să şovăie, o luă pe cea din dreapta.

— Nu, strigă Maxim, nu pe acolo! Hai, Jasper, bătrâne!

Câinele întoarse capul și se opri dând din coadă, dar nu se întoarse.

— De ce vrea s-o ia pe acolo? am întrebat eu.

— Cred că aşa-i obişnuit, zise scurt Maxim; drumul duce la un mic golf unde aveam un iaht. Vino aici Jasper.

O luarăm pe cărarea din stânga, fără să spunem nimic. Am privit peste umăr și am văzut că Jasper ne urma.

— Drumul ăsta duce la valea despre care ţi-am vorbit, rosti Maxim. O să simţi parfumul azaleelor. Nu-i nimic că plouă, florile vor mirosi și mai tare.

Acum, Maxim pe care-l cunoșteam, pe care-l iubeam, părea că se simte foarte bine, fericit și vesel; începu să vorbească despre Frank Crawley, spunând că-i un om foarte de treabă, serios și de nădejde și devotat Manderley-ului.

„Acum e mai bine, îmi spusei. Suntem iarăși ca în Italia”, şi-i zâmbii, strângându-i brațul, mulţumită să văd că trăsăturile i s-au destins și tot zicând: „Da” și „Într-adevăr” și „Dumnezeule dragă”, ghidul meu se întorcea la Beatrice și mă întrebam de ce-l tulburase venirea ei și ce făcuse ea; mă gândeam la tot ce-mi spusese despre caracterul lui și de furiile ce-l apucau o dată sau de două ori pe an.

Fireşte, că ea trebuia să-l cunoască, era doar sora lui. Dar asta nu se potrivea cu părerea ce-o aveam eu despre Maxim. Mi-l puteam închipui prost dispus, dificil, nervos poate, dar nu furios, nu repezit. Poate că ea depăşise măsura; oamenii își cunosc adesea foarte prost familia.

— Uite, zise deodată Maxim, priveşte asta.

Ne aflam în vârful unei coaste împădurite și poteca șerpuia înaintea noastră, de-a lungul unui pârâu ce cobora într-o vale. Acolo nu erau copaci întunecați, nici tufişuri dese, ci de fiecare parte a cărării înguste, azalee și rododendroni, nu sângerii ca uriaşii din alee, ci roz, albi și aurii, aplecându-şi drăguț capetele minunate și plăpânde sub ploaia liniștită de vară.

Mirosul lor umplea văzduhul și mi se părea că mireasma lor se amestecase cu undele pârâului și se contopise, în ploaie, cu muşchiul gros și umed pe care călcam. Nu se auzea alt zgomot decât şopotul râuleţului și al ploii domoale. Când Maxim vorbi, glasul lui era de asemeni blând, grav, ca și când s-ar fi ferit să nu tulbure tăcerea.

— Noi o numim Valea Fericită, zise el.

Stăteam absolut neclintiţi, fără a scoate o vorbă, uitându-ne în jos, la feţele strălucitoare și albe ale celor mai apropiate flori și Maxim ridică o petală căzută și mi-o dădu. Era strivită și ruptă, înnegrită la capăt, dar când o frecai în mână, se ridica din ea un miros dulce și puternic, persistent ca și copăcelul viu din care se născuse.

Apoi începură păsările. Întâi şuieratul limpede și proaspăt al unui mierloi, deasupra pârâului, apoi îi răspunseră semenii lui ascunşi în păduri și numaidecât văzduhul se însufleţi de cântece ce ne urmau pe când coboram spre alee, unde ne însoţea de asemeni mirosul petalelor albe. Era tulburător, ca un loc vrăjit. Nu-mi închipuisem că poate să fie atât de frumos.

Cerul, acum înnourat și mohorât, atât de schimbat față de începutul după-amiezii, și ploaia necontenită, insistentă, nu puteau să tulbure duioasa tihnă a văii; ploaia și râuleţul se îmbinau și nota clară a mierlei cădea în aerul umed, armonizându-se cu ambele sunete, în trecere. Am dezmierdat capetele şiroinde ale azaleelor, atât de aproape creşteau, mărginind poteca. Stropi mici de apă cădeau pe mâinile mele, de pe petalele ude leoarcă. Erau petale și la picioarele mele, cafenii și îmbibate de apă, purtându-şi încă mireasma, împletită cu un miros mai bogat, mai vechi, izul de mușchi bătrân și de pământ aspru de tulpini de ferigă și de rădăcini răsucite, îngropate ale copacilor. Ţineam în palma mea mâna lui Maxim. Nu rostisem niciun cuvânt. Mă învăluia vraja Văii Fericite. În sfârșit, aceasta era inima domeniului Manderley, Manderley-ul pe care aveam să-l cunosc și să învăţ să-l iubesc. Prima alee era neîngrijită, pădurile negre, înghesuite, rododendronii orbitori, trufaşi, cu aroma lor dulceagă. Și casa vastă, tăcerea acelui hol plin de ecouri, neclintirea stingheritoare a aripii de apus, acoperită cu huse. Acolo eram o intrusă, rătăcind prin odăi care nu mă cunoşteau, aşezându-mă la un birou într-un fotoliu care nu-mi aparţinea. Aici era altceva. Valea Fericită nu știa de încălcarea graniţelor. Ajunserăm la capătul potecii, florile alcătuiau un fel de boltă deasupra capetelor noastre. Ne plecarăm ca să trecem și când mă ridicai, scuturându-mi picăturile de ploaie din păr, văzui că valea se afla îndărătul nostru și azaleele și copacii, și că ne găseam, după cum îmi descrisese Maxim cu câteva săptămâni înainte la Monte-Carlo, într-un mic golf pustiu, cu pietricele tari și albe sub picioare și cu marea spărgându-se pe prund înaintea noastră.

Maxim îmi zâmbi, urmărindu-mi uimirea de pe față.

— E o surpriză, nu-i așa? întrebă el. Nimeni nu se aşteaptă la așa ceva. Contrastul e atât de neprevăzut, încât, e aproape prea puternic.

Luă o pietricică pe care o aruncă pe plajă și Jasper se repezi în urmărirea ei, cu lungile-i urechi negre fluturând în