Încântarea se risipise, farmecul fusese rupt. Am devenit iar simpli muritori, oameni care se joacă pe o plajă. Azvârleam pietricele, fugeam pe malul apei, alungam rațele și răţoii sălbatici și pescuiam lemne aduse de apă. Începea fluxul și valurile veneau să plescăie la ţărm. Stâncile mici erau acoperite, algele spălau bolovanii. Am scos o scândură mare care plutea și am cărat-o pe plajă. Maxim se întoarse râzând spre mine, dându-şi părul pe spate și eu îmi răsucii mânecile ude ale mantalei de ploaie.

Apoi observarăm că Jasper dispăruse. Îl chemarăm şi-l fluierarăm, dar el nu veni. Privii neliniştită spre capătul golfului, unde valurile se spărgeau de stânci.

— Nu, zise Maxim, l-am văzut. Nu se poate să fi căzut în apă. Jasper, prostule, unde eşti? Jasper! Jasper!

— Poate că s-a întors la Valea Fericită?

— Adineauri era lângă stânca asta, mirosind un pescăruş mort, spuse Maxim.

Ne-am dus iar spre alee.

— Jasper! Jasper! strigă Maxim.

Am auzit un lătrat scurt și îndepărtat, venind din dreapta plajei, de după stânci.

— Auzi? S-a căţărat pe acolo, zisei eu, începând să urc stânca.

— Coboară! strigă aspru Maxim. Nu mergem pe acolo.

Prostul ăsta să se descurce singur.

— Poate a căzut, dragul de el, zisei eu şovăind pe stâncă.

Lasă-mă să mă duc să-l caut.

Jasper lătră iar, de data aceasta mai departe.

— A, ascultă, am exclamat, trebuie să-l aduc îndărăt. E în completă siguranţă acolo, nu? Fluxul n-o să-l izoleze de uscat?

— Poate să stea liniștit, spuse iritat Maxim, de ce nu-l laşi acolo?

Mă prefăcui că n-aud și urcai mai departe, alunecând și lovindu-mă de stâncile ude. Mi se părea că Maxim se purta urât cu Jasper și nu-l puteam înţelege. Afară de asta, fluxul creştea. Ajunsă în vârful stâncii înalte, care mă ascundea, privii în jurul meu. Spre marea mea uimire, am văzut alt golfuleţ, ce semăna cu cel pe care-l părăsisem, dar mai mare și mai rotund. Un stăvilar de piatră îl străbătea, alcătuind un micuţ port natural. Era ancorată acolo o geamandură, dar nu se afla niciun vaporaş. Plaja era alcătuită din pietre albe, ca acelea ce se întindeau în spatele meu, dar mai povârnită. Pădurea cobora până la brâul de iarbă de mare ce indica hotarul fluxurilor, întinzându-şi rădăcinile până la stânci. La capătul pădurii se ridica o clădire lungă și joasă, ce servea de casă și de hangar de vaporaşe.

Pe plajă se afla un om, probabil un pescar, cu cizme și pălărie impermeabilă de marinar; Jasper îi da târcoale, lătrând. Omul nu-l lua în seamă; aplecat, cerceta nisipul.

— Jasper! strigai eu. Vino încoa, Jasper!

Câinele își îndreptă capul spre el, dădu din coadă, dar nu ascultă. Lătra mereu în jurul necunoscutului de pe plajă.

Privii în spatele meu. Maxim nu era. Am coborât de-a lungul stâncilor în golful pe care-l descoperisem. Picioarele mele făceau să scârţâie nisipul plajei și la acest zgomot omul înălţă capul. Atunci văzui că avea ochii mici, fără viaţă și gura roşie și umedă a unui tâmpit. El zâmbi… arătându-mi gingiile ştirbe.

— Bună ziua, zise el. Urâtă vreme.

— Bună ziua, răspunsei, eu. Da, nu-i timp prea frumos.

El mă privi cu interes, zâmbind mereu. Scormonind în nisip, după scoici, spuse:

— Aici nu-i nicio scoică. Am tot săpat de la amiază.

— A, am spus, îmi pare rău că nu poți găsi niciuna.

— Așa e, zise, aici nu-i nicio scoică.

— Vino ’ncoa, Jasper! strigai eu. E târziu. Hai, dragul meu.

Dar Jasper era foarte aţâţat. Vântul și marea i se urcaseră pe semne la cap, căci se dădu înapoi, ferindu-se de mine, lătrând prosteşte și începu să alerge într-aiurea în jurul plajei. Mi-am dat seama că nu voia să mă urmeze și n-aveam nicio zgardă. Fugi la chemarea mea, lătrând în vânt. Vorbii omului, care din nou aplecat, își reluase zadarnicile căutări.

— Ai o sfoară? îl întrebai.

— Cum? făcu dânsul.

— Ai o sfoară? repetai.

— Nu e corabie, zise dânsul dând din cap. Caut de azi dimineaţă…

El clătină din cap şi-şi şterse ochii albaştri, deschişi și înlăcrimaţi.

— Îmi trebuie ceva să leg câinele, îl lămurii eu. Nu vrea să mă urmeze…

— Cum? întrebă necunoscutul și zâmbi cu bietul lui zâmbet de nătâng; se uită la mine nesigur, apoi plecându-se înainte, îmi atinse cu vârful arătătorului stomacul.

— E în ordine, am zis, nu contează.

— Cunosc câinele, zise dânsul. Vine de-acasă…

— Da, spusei eu. Vreau să-l duc îndărăt.

— Nu e al dumitale.

— E câinele doamnei de Winter, explicai eu domol. Vreau să-l duc acasă.

— Cum? întrebă el.

Îl chemai din nou pe Jasper, dar el alerga după un fulg alungat de vânt. Îmi zisei că trebuie să existe sfoară în hangarul pentru vaporaşe și mă îndreptai în direcţia aceea. Acolo trebuie să fi fost o grădină care se întindea pe toată lungimea căsuţei, dar fusese năpădită de iarbă și urzici.

Obloanele erau trase. Uşa era încuiată fără îndoială și apăsai pe clanţă, fără mare nădejde. Spre marea mea uimire se deschise și intrai, aplecându-mi capul. Mă aşteptam să găsesc un hangar de vaporaşe, murdar, plin de praf și ticsit cu scânduri care nu mai puteau fi folosite, cu sfori și lopeţi. Pe jos era într-adevăr praf, dar nu existau nici sfori, nici lopeţi. Odaia era mobilată. Într-un colţ se aflau un birou, masă, scaune, un divan lângă perete. Era și un dulap plin de ceşti și farfurii și policioare încărcate cu cărţi și pe deasupra cu modele de vapoare. O clipă crezui că acea căsuţă e locuită de bietul om de pe plajă, dar privind mai bine, nu descoperii nicio urmă proaspătă de viaţă. În sobă nu se mai făcuse foc; podeaua prăfuită n-avea urme de paşi; iar vasul de porţelan de pe dulap era albăstrit de umezeală. În locul acela domnea un ciudat iz de mucegai. Păienjenişurile își ţesuseră urzeala peste modelele de corăbii, alcătuind propria lor veleatură fantomatică. Acolo nu locuia nimeni. Nu venea nimeni. Uşa sărise din balamale, când o deschisei. Ploaia răpăia pe acoperiş, cu un zgomot surd, și ciocănea în ferestrele acoperite cu scânduri. Stofa divanului fusese roasă de şoareci sau şobolani. Era găurită și destrămată. În căsuţă era frig și umed și de asemeni întuneric. Nu-mi plăcea