atmosfera aceea apăsătoare. N-aveam chef să rămân acolo. Nu-mi plăcea zgomotul sec al ploii pe acoperiş. Părea că răsună în odaie și auzeam scurgându-se apa în grătarul ruginit al căminului.

Căutai din ochi o sfoară sau ceva care ar putea s-o înlocuiască. Nu găsii nimic. La celălalt capăt al odăii era o uşă; mă dusei și o deschisei cam temătoare acum, cam înfricoşată, căci aveam impresia ciudată și neplăcută, că pot să dau pe neaşteptate de ceva pe care aş fi preferat să nu-l văd. Ceva care mi-ar fi făcut rău, ceva groaznic.

Era desigur stupid și deschisei uşa. Nu era totuşi decât un hangar de vaporaşe cu frânghiile și scândurile la care mă aşteptam, două sau trei pânze, o bărcuţă, căldări de vopsea și toate uneltele trebuincioase folosinţei vasului. Un ghem de sfoară se găsea pe o scândură, lângă un briceag ruginit. Era tocmai ce-mi trebuia pentru Jasper. Deschisei briceagul, tăiai o bucată de sfoară și mă întorsei în odaia unde ploaia curgea mai departe prin cămin. Ieşii în grabă din căsuţă, fără să privesc în urma mea, încercând să nu văd divanul rupt, porţelanul chinezesc umed și pânzele de păianjen din jurul modelelor de vapoare.

Pe plajă, omul nu mai căuta scoici; mă privea, avându-l pe Jasper alături de el.

— Jasper, aici! îl strigai eu. Vino, câinele meu drag… Mă aplecai și de data asta mă lăsă să-l ating și să-l iau de gât.

— Am găsit o sfoară în casă, i-am zis eu omului. El nu răspunse. Legai sfoara în jurul gâtului lui Jasper.

— La revedere, spusei eu, trăgând câinele. Omul mă privii cu micii lui ochi tâmpiţi.

— V-am văzut intrând acolo, zise el.

— Da, rostii eu, e în ordine, domnul de Winter n-o să se supere.

— Acu ea nu mai merge.

— Nu, acum nu.

— E în mare, hm? N-o să se mai întoarcă?

— Nu, n-o să se mai întoarcă.

— N-am zis niciodată nimic, nu? făcu dânsul.

— Dar nu, nimic, nu te mai frământa, răspunsei eu. El își reluă cercetările, vorbindu-şi singur. Străbătui plaja şi-l văzui pe Maxim în vârful stâncilor, cu mâinile în buzunare.

— Iartă-mă, zisei eu. Jasper nu voia să vină. A trebuit să mă duc să caut sfoară.

El se întoarse deodată și o luă spre pădure.

— Nu ne înapoiem pe la stânci? întrebai eu.

— De ce, dacă suntem aici? replică dânsul aspru. Urcarăm pe deasupra căsuţei și o luarăm pe poteca din pădure.

— E vina lui Jasper că am stat atât de mult, am spus eu.

Lătra necontenit în jurul omului acela. Cine e?

— Ben, zise Maxim. Un biet nenorocit, care nu face niciun rău. Tată-său a fost paznic la Manderley, lângă fermă. Unde ai găsit sfoara asta?

— În căsuţa de pe plajă.

— Uşa era deschisă?

— Da. N-a trebuit decât s-o împing. Am găsit sfoara în hangar, sunt acolo pânze și o barcă.

— Oh!… oh! da, zise el scurt, apoi adăugă după o clipă: Căsuţa aceea ar trebui să fie închisă.

N-am răspuns nimic. Nu era treaba mea.

— Ben ţi-a spus că uşa e deschisă?

— Nu, spusei eu. De altfel, nu părea să înţeleagă ce-l întrebam.

— Se face și mai prost decât e. Când vrea, vorbeşte foarte desluşit. Probabil că a intrat de multe ori în casă, dar n-a vrut ca să ştii tu.

— Nu cred. Odaia e neatinsă, părăsită. Peste tot era praf și nici o urmă de paşi. E foarte umed acolo. Mă tem că o să putrezească cărțile, scaunele și canapeaua. Și apoi şobolanii au găurit stofa divanului.

Maxim nu răspunse. Mergea grozav de repede și urcuşul plăjii era foarte greu. Nu semăna cu Valea Fericită. Aici copacii erau întunecați și pe marginea drumului nu înfloreau azalee. Ploaia se scurgea greoi de pe ramurile dese. Mă uda pe gât și se strecura de-a lungul cefei. Mă scuturai ca la atingerea neplăcută a unui deget rece; Mă dureau picioarele după urcuşul meu neobişnuit. Și Jasper mergea în urma noastră cu limba scoasă.

— Hai, Jasper, pentru numele lui Dumnezeu, zise Maxim. Fă-l să meargă, trage-l de sfoară. Beatrice are dreptate. Câinele ăsta e prea gras.

— E vina ta, răspunsei eu. Mergi atât de repede… Nu te putem urma.

— Dacă m-ai fi ascultat, în loc să te repezi pe stânci, ai fi acum acasă, spuse Maxim. Jasper cunoştea foarte bine drumul. Nu înţeleg de ce-ai fugit așa după el.

— Mă gândeam să nu fi căzut și mă temeam de flux.

— Atunci, crezi că eu aş fi părăsit câinele, dacă ar fi existat o cât de neînsemnată primejdie? Ţi-am spus să nu te urci pe stânci și acum bombăni pentru că eşti obosită.

— Nu bombăn. Oricine, chiar dacă ar avea picioare de oţel, ar obosi mergând așa. De altfel, credeam că vii după mine, când m-am dus să-l caut pe Jasper, în loc să rămâi în urmă.

— De ce m-aş fi spetit să alerg după câine?

— Nu era mai obositor de fugit după Jasper pe stânci decât pe pietrele de pe plajă. Spui asta pentru că n-ai altă scuză…

— Dar biata mea copilă, de ce trebuie să mă dezvinovăţesc?

— Oh, nu știu! zisei eu obosită. Să terminăm.

— Deloc, tu ai început. Ce vrei să înţelegi când spui că încerc să mă scuz? Să mă scuz de ce?

— Poate pentru că nu m-ai însoţit pe stânci.

— Bine. Și de ce crezi că nu voiam să merg pe cealaltă plajă?

— Dar de unde să știu, Maxim? Nu citesc gândurile. Am spus că nu voiai, asta-i tot.

— Ţi-am citit asta pe față.

— Ai citit pe chipul meu?

— Ţi-am spus-o. Am văzut că nu vrei să mergi. Oh, să terminăm. Mă îmbolnăveşte discuţia asta.

— Toate femeile spun așa când își dau seama că n-au dreptate. Foarte bine, nu voiam să merg pe plaja cealaltă. Ești mulţumită? Nu mă duc niciodată în locul acela îngrozitor, lângă căsuţa aceea oribilă. Și dacă ai avea aceleaşi amintiri ca ale mele, nici tu n-ai avea poftă să te gândeşti la ea. Poftim. Poţi să te gândeşti la acest lucru, dacă vrei, și sper că o să-ți fie de ajuns.

Chipul lui era palid și ochii lui aveau aceeaşi privire întunecată și