— Te rog, Maxim, te rog, zisei eu.

— Ce este? întrebă el aspru.

— Nu vreau să ai mutra asta, spusei. Îmi face prea mult rău. Te rog, Maxim. Să uităm ce-am spus. E o ceartă neroadă. Îţi cer iertare, dragă. Îţi cer iertare. Te rog, să nu ne mai gândim la asta.

— Ar fi trebuit să rămânem în Italia, răspunse el. N-ar fi trebuit să ne întoarcem niciodată la Manderley. Dumnezeule, ce idiot am fost că m-am întors.

Mergea neliniştit, și mai repede ca adineauri și ca să-l urmez, eram silită să alerg gâfâind, simţind că-i gata să mă podidească plânsul și trăgându-l pe bietul Jasper de sfoară. Ajunserăm în sfârșit la răspântia unde poteca noastră se încrucişa cu cea care ducea la Valea Fericită. O luasem, deci, pe drumul pe care voia Jasper să pornească la începutul plimbării noastre. Ştiam acum de ce-l atrăgea. Ducea la plaja, pe care el o cunoştea bine și la căsuţă. Era un vechi obicei al lui. Străbăturăm pajiştea, fără să scoatem un cuvânt. Chipul lui Maxim era aspru și închis. El intră în casă și se îndreptă spre bibliotecă, fără să mă privească. Frith era în hol.

— Ceaiul numaidecât, îi porunci Maxim și închise uşa bibliotecii.

Luptai împotriva lacrimilor. Nu trebuia să le vadă Frith. O să creadă că ne-am certat și o să se ducă la bucătărie să spună servitorilor: „Doamna de Winter plângea acum în hol. S-ar spune că-i şchioapătă căsnicia”. Mă întorsei ca să nu-mi vadă chipul. Dar el se apropie de mine și-mi ajută să-mi scot mantaua de ploaie.

— O s-o pun în antreu, doamnă, zise el.

— Mulţumesc, Frith, răspunsei, fără să-l privesc.

— Nu era vreme prea frumoasă pentru plimbare, doamnă.

— Nu, am zis eu. Nu prea frumoasă.

— Batista dumneavoastră, doamnă, zise dânsul, ridicând ceva care căzuse pe jos.

— Mulţumesc, zisei, punând-o în buzunar. Nu știam dacă trebuie să intru în odaie sau să mă duc după Maxim în bibliotecă. Frith duse impermeabilul înapoi în antreu: Rămăsei în picioare, şovăind, rozându-mi unghiile. Frith se întoarse și păru uimit că mă găseşte acolo.

— În bibliotecă duduie acum un foc bun, doamnă.

— Mulţumesc, Frith.

Străbătui încet holul, deschisei uşa bibliotecii și intrai:

Maxim era în fotoliul său, Jasper la picioarele lui, căţeaua bătrână în coş. Maxim nu citea ziarul pus la îndemână pe brațul fotoliului. Îngenuncheai lângă el, lipindu-mi chipul de al lui.

— Să nu fii supărat pe mine, şoptii eu.

El îmi luă capul în mâini și mă privi cu ochii săi obosiţi și neliniştiţi.

— Nu sunt supărat pe tine, zise el.

— Dacă eşti necăjit din vina mea, e același lucru ca și când ai fi supărat. Ești rănit și jignit. Nu pot suferi să te văd așa. Te iubesc atât de mult…

— E adevărat? zise el. E adevărat?

Mă ţinea foarte strâns și ochii lui mă întrebau, întunecați și nesiguri, ochii unui copil care are o supărare, al unui copil care se teme.

— Ce este, dragă? zisei. De ce mă priveşti așa?

Auzii uşa deschizându-se înainte ca el să poată răspunde, și mă sculai, prefăcându-mă că iau un lemn să-l arunc în foc, pe când Frith intra urmat de Robert, după care începu ritualul ceaiului.

Ceremonia se repetă întocmai ca în ajun. Masa de lângă cămin, fața de masă albă întinsă, sosirea checurilor și a pâinii prăjite, mica flacără aprinsă sub ceainicul de argint, în timp ce Jasper, dând din coadă, cu urechile ciulite, în aşteptare, se uita la mine. Trecură cinci minute până să rămânem singuri și când îl privii pe Maxim, văzui că-i reveniseră bujorii în obraz, înfățișarea lui obosită și rătăcită pierise; întindea mâna după un sandviş.

— E vina musafirilor pe care i-am avut la masă, zise el. Beatrice, draga de ea, mă enervează întotdeauna. Când eram mici, ne băteam ca orbeţii. De altfel, ţin mult la ea. Dar noroc că nu locuieşte prea aproape. A, fiindcă veni vorba, trebuie să mergem într-una din zile să o vedem pe bunica. Toarnă-mi ceai, dragă, și iartă-mă că m-am purtat ca un bădăran.

Incidentul se închisese. Nu mai trebuia să vorbim de asta. El îmi zâmbi peste ceaşca lui de ceai, apoi luă un ziar de pe brațul fotoliului. Zâmbetul era răsplata mea. Ca o mică pălmuţă pe capul lui Jasper. „Uite, așa cum stai culcat, eşti un câine bun, nu mă mai deranjezi”. Eram din nou Jasper. Mă găseam în același punct. Luai o felie de pâine prăjită și o împărţii între câini. N-aveam poftă de mâncare, nu mi-era foame. Mă simțeam foarte obosită, foarte mâhnită, zdrobită. Îl priveam pe Maxim, dar el citea ziarul, întorsese pagina întâia. Degetele mele care atinseseră pâinea erau grase de unt și scotocii în buzunar, căutând batista. Scosei una mică de tot, cu dantelă. O privii, încruntând sprâncenele, căci nu era a mea. Îmi amintii că o ridicase Frith de pe lespezile holului. Căzuse, se vede din buzunarul mantalei de ploaie. O răsucii în mână. Era mototolită și fire de praf, adunate din fundul buzunarului, erau lipite de ea. Trebuie să fi fost de multă vreme în mantaua de ploaie. În colţ erau iniţialele: un R mare, aplecat, înlănţuind un W. R-ul făcea ca celelalte litere să pară mici, coada lui ajungea până în ţesătură, departe de latura mărginită de dantelă. Nu era decât o batistoară, un petec. Fusese înfăşurată, ca un ghemotoc, vârâtă în buzunar, uitată.

Eu trebuie să fi fost prima care îmbrăcasem mantaua de ploaie, de când se slujise cineva de batistă. Aceea care o purtase trebuie să fi fost înaltă, subțire, mai spătoasă ca mine, căci mantaua era prea largă și prea lungă, iar mânecile îmi cădeau pe mâini. Lipseau câțiva nasturi. Ea o aruncase ca o capă pe umeri, sau o purtase deschisă, cu mâinile în buzunare.

Pe batistă era o urmă trandafirie. Puţin ruj de buze. Își ştersese buzele cu ea, apoi o făcuse ghemotoc și o pusese în buzunar. Îmi ştersei degetele cu batista și, făcând aceasta, simții răspândindu-se un parfum. Un parfum pe care-l cunoșteam, un