parfum pe care-l mai respirasem, închisei ochii, încercând să-mi amintesc. Era ceva care nu poate fi sesizat, un miros îndepărtat, pe care nu-l puteam numi. Îl mai respirasem o dată, eram sigură, chiar în după-amiaza aceea.

Și atunci îmi dădui seama că parfumul răspândit de batistă era același cu al petalelor de azalee strivite în Valea Fericirii.

11 Capitolul 11

O săptămână vremea fu umeda și rece, cum se întâmplă adesea la începutul verii în ţinuturile de la apus, iar noi nu ne-am mai întors la plajă. De pe terasă și pajiști puteam vedea marea. Părea cenuşie și puțin atrăgătoare, rostogolind talazuri mari… Mi le închipuiam urcându-se spre golful cel mic și spărgându-se zgomotos de stânci, apoi coborând, repede și puternice, plaja povârnită. Pe terasă, aţintind urechea, auzeam murmurul mării dedesubtul meu, depărtat și înăbuşit. Era un zgomot monoton, ce nu înceta niciodată. Pescăruşii zburau spre uscat, goniţi de vânt. Se învârteau în jurul casei, ţipând, fâlfâind din aripile întinse. Începeam să înţeleg de ce sunt oameni cari nu pot suferi zgomotul mării. Are uneori o notă deznădăjduită și stăruinţa ei însăşi, veşnicele rostogoliri și zgomote îţi aţâţă nervii. Eram mulţumită că apartamentul nostru se afla în aripa de răsărit și puteam să mă aplec pe fereastră și să privesc grădina cu trandafiri. Mi se întâmpla uneori să nu dorm și sculându-mă din pat, în noaptea liniștită, mă duceam la fereastră și mă sprijineam de balustradă, în aerul foarte liniștit și tăcut.

N-auzeam marea agitată și pentru că n-o auzeam, gândurile mele se linişteau și ele. Nu mă duceau pe acea potecă povârnită prin pădure, spre golful cenuşiu și căsuţa părăsită. Nu voiam să mă gândesc la căsuţă. Mi-o aminteam prea des în timpul zilei. Amintirea ei mă hărţuia ori de câte ori zăream marea de pe terasă. Atunci revedeam petele albastre de pe porţelanul chinezesc, pânzele de păianjen de pe catargele modelelor de vaporaşe și găurile făcute de şobolani în canapea. Îmi aduceam aminte de răpăitul ploii pe acoperiş. Și mă gândeam la Ben cu ochii lui albaştri, spălăciţi, cu zâmbetul lui viclean de tâmpit. Aceste lucruri mă tulburau. Doream să le uit, dar aş fi vrut să știu și de ce mă tulburau, de ce mă făceau nenorocită. În adâncul cugetului meu era un dram de curiozitate temătoare, ascunsă, care – oricât aş fi tăgăduit – creştea încet, și cunoșteam toate îndoielile și neliniştile copilului căruia îi spui: „Nu se vorbeşte despre astfel de lucruri, e interzis”.

Nu puteam uita privirea rătăcită a lui Maxim, când mergea pe cărarea din pădure și nu-i puteam uita cuvintele:

„Oh! Dumnezeule, ce idiot am fost că m-am întors!” Toate astea erau din vina mea, n-ar fi trebuit să cobor în golf. Deschisesem drumul spre trecut. Maxim era, desigur, iarăși ca la început și trăiam în înţelegere, dormind, mâncând, plimbându-ne, scriind scrisori, coborând cu mașina în sat, dar știam că din ziua aceea între noi era o stavilă.

El își urma drumul de partea cealaltă a acestei stavile ce mă despărţea de dânsul. Iar eu trăiam cu teama că o vorbă nesocotită, o întorsătură neaşteptată într-o convorbire, să nu-i aducă din nou, în ochi, acea expresie. Începu să-mi fie frică de orice aluzie despre mare, temându-mă că de la mare ajungi să vorbești despre vapoare, accidente, înecuri… Chiar Frank Crawley, când mânca într-o zi la noi, mă făcu să mă sperii când vorbi de regatele din portul Kerrith, la trei mile de noi. Băgai nasul în farfurie, cu un ghimpe în inimă, dar Maxim vorbea mai departe, pe ton cât se poate de firesc, pe când eu tăceam, şiroind de năduşeală, întrebându-mă ce o să se întâmple și unde o să se oprească discuţia.

Când se servise brânza, Frith ieşise din odaie și-mi amintesc că m-am ridicat și m-am dus până la bufet ca să-mi iau încă o porţie de brânză de care n-aveam poftă, ca să nu fiu la masă cu ei; ascultând, fredonam în gând o frântură de melodie, numai pentru mine, ca să nu aud nimic. Bineînțeles, aveam o atitudine greşită, morbidă, neroadă; era comportarea hipersusceptibilă a unei nevrotice, nu a eului normal, fericit, pe care mi-l cunoșteam. Dar nu mă puteam stăpâni. Nu știam ce să fac. Fireşte că n-aveam dreptate, eram stupidă, dezechilibrată. Dar n-aveam încotro. Sfiala și stângăcia mea creşteau și mă doborau când venea cineva să ne vadă. Căci îmi amintesc că în cele dintâi săptămâni primirea oaspeţilor și a vecinilor, strângerile de mână și scurgerea acelor jumătăţi de ceas ale vizitelor oficiale mi-erau și mai neplăcute decât îmi închipuisem, din pricina noii temeri, pe care o aveam ca discuţia să nu atingă subiecte interzise. Neliniştea ce mă cuprindea la zgomotul roţilor pe alee, al soneriei, fuga spre odaia mea, norul de pudră aruncat pe nas, cu o mână tremurătoare, pieptenele trecut în grabă prin păr, apoi o bătaie în uşa mea și cărțile de vizită aduse pe o tavă de argint.

— Bine, cobor imediat.

Pocnetul tocurilor pe scară și prin hol, uşa deschisă spre bibliotecă sau în salonul acela rece și fără viaţă, și femeia necunoscută care mă aştepta. Uneori erau chiar două, sau o pereche: bărbat și nevastă.

— Ce mai faceți? Ce rău îmi pare. Maxim e în grădină.

Frith o să încerce să-l găsească.

— Am ținut să prezentăm omagiile noastre tinerei soţii.

Un râs ușor, puţină flecăreală, o tăcere, o privire în jurul odăii.

— Manderley e tot atât de încântător. Vă simțiți bine aici?

— Oh, fireşte!…

Și în sfiala mea, în dorinţa de a place, îmi scăpau fraze şcolăreşti, cuvinte pe care nu le întrebuinţam niciodată, afară de împrejurări de acest fel: „Oh, extraordinar”; „oh, minunat” și „absolut” și „incomparabil”; cred că întocmai ca și văduva unui nobil, care ține în mână o lornietă. Uşurarea pe care o simțeam la intrarea lui Maxim pierea de teama unei indiscreții și amuțeam iar, cu un zâmbet stereotip pe buze, cu mâinile pe genunchi. Oaspeţii vorbeau atunci cu Maxim, vorbeau de oameni și locuri pe care eu nu