Mi-i închipuiam spunându-și pe drumul spre casă: „Ce femeie plicticoasă, dragă! De abia deschide gura”, apoi fraza pe care o auzisem întâia oară pe buzele Beatricei și care de atunci mă chinuia necontenit, o frază pe care o citeam în toți ochii, pe toate gurile: „Cât de mult se deosebește de Rebecca”.

Adunam uneori crâmpeie de informaţii ce le sporeau pe cele strânse de mine în taină. O vorbă spusă la întâmplare, o întrebare, o frază aruncată în treacăt. Și dacă Maxim nu era de față, fraza aceea îmi făcea un fel de plăcere ascunsă, aveam impresia unei ştiinţe vinovate, dobândită pe furiş.

Făceam și eu vizite, căci Maxim era foarte sever în privinţa astă și nu mă cruţa deloc; când nu mă putea însoţi, trebuia să înfrunt singură încercarea. „O să primiți mult la Manderley, doamnă de Winter?” eram întrebată, iar eu răspundeam: „Nu știu. Maxim nu mi-a spus nimic până acum”. „Da, fireşte, e încă prea devreme. Altă dată casa era plină”. Altă pauză.

„Lume din Londra, ştiţi. Pe atunci se dădeau de obicei niște petreceri formidabile”. „Da, spuneam eu, da, așa am auzit”. Încă o pauză, și apoi, cu glasul scăzut, care se foloseşte când vorbești despre morţi, sau într-un loc supus sacrilegiului. „Ea se bucura de o popularitate grozavă, ştiţi. Ce personalitate avea”. „Da, replicam, da, fireşte”. Și după două-trei clipe mă uitam pe furiş la ceas, sub mănuşă, rostind: „Mi-e teamă că sunt nevoită să plec, trebuie să fie trecut de patru”.

„Nu vreţi să rămâneţi la ceai? Totdeauna este servit la și un sfert”. „Nu, nu, vă mulţumesc din suflet. I-am promis lui Maxim”… și fraza mea rămânea suspendată în aer, dar sensul era înțeles. Ne ridicam amândouă, ştiind, la fel de bine că nu eram amăgită de invitaţia ei la ceai, nici ea de promisiunea făcută lui Maxim, de care pomenisem. Uneori mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă n-am mai respecta convenţiile, dacă – după ce m-aş fi urcat în mașină și aş fi fluturat din mână, spre amfitrioana care mă privea din prag, aş fi deschis brusc portiera din nou, spunând: „La o adică, cred că e mai bine să nu mă întorc. Hai să mergem în salonul dumitale și să luăm loc. Am să rămân la cină, dacă vrei, sau înnoptez aici”.

De obicei îmi puneam întrebarea dacă bunele maniere și convenţiile din comitat ar înfrunta surpriza și dacă un zâmbet de bun-venit s-ar fi imobilizat pe fața îngheţată. „Dar bineînțeles! Ce încântătoare sugestie, din partea dumitale”. Doream să fi avut curajul de a încerca, așa ceva. Dar în loc de asta, portiera era trântită, mașina pornea repede în josul netedei alei cu pietriș și ultima mea amfitrioană se întorcea în odaia ei, cu un suspin de ușurare, devenind iarăși ea însăşi. Soţia pastorului catedralei dintr-un sat vecin, îmi zise: „Crezi că soţul dumitale are de gând să reia tradiţia balurilor costumate de la Manderley? Ce spectacol frumos! N-o să-l uit niciodată”.

Trebuia să zâmbesc, ca și când aş fi ştiut aceste lucruri și să spun: — N-am hotărât încă nimic. Au fost atâtea lucruri de făcut, de organizat…

— Da, îmi închipui. Dar sper că el n-o să renunţe. Va trebui să faci uz de influenţa dumitale. Fireşte că anul trecut n-a fost niciun bal. Dar mi-l amintesc pe acel de acum doi ani unde am fost poftiţi, pastorul și cu mine; era ceva încântător. Manderley-ul se potriveşte pentru așa ceva. Holul e grozav. Acolo se dansa și orchestra stătea în galerie. Greu de organizat, dar toată lumea era încântată.

— Da, răspunsei eu. Da, va trebui să-l întreb pe Maxim.

M-am gândit la clasorul etichetat de pe biroul salonaşului și-mi închipuiam vraful de cărţi de vizită, lista lungă a oaspeţilor, plicurile și vedeam o femeie stând la acel birou, însemnând cu o cruce numele alese, muind tocul în cerneală și scriind repede adresele cu o mână sigură, cu acel scris lung, aplecat.

— S-a organizat și un garden-party, la care am fost invitaţi într-o vară, zise soţia pastorului. Totul era încântător. Florile erau în plină strălucire. Îmi amintesc că era o vreme minunată. Ceaiul era servit în grădina cu trandafiri, la măsuţe; era o idee atât de încântătoare și de originală… Oh, desigur, ea era foarte deşteaptă…

Se opri, roşi puțin, temându-se că fusese lipsită de tact, dar eu i-o luai numaidecât înainte, ca s-o scot din încurcătură și mă auzii spunând cu îndrăzneală, cu căldură:

— Rebecca trebuie să fi fost o făptură extraordinară.

Nu înţelegeam, cum putusem, în sfârșit, să rostesc acest nume. Aşteptai să văd ce o să se întâmple. Rostisem numele ei. Rostisem tare numele Rebeccăi. Era o ușurare grozavă. Mi se părea că scăpasem de o suferinţă de neîndurat. Rebecca. Spusesem în gura mare asta.

Nu știu dacă soţia pastorului a văzut cum am roşit, dar ea urmă încet convorbirea și eu o ascultam cu nesaţ, ca un ins care trage cu urechea la o fereastră oblonită.

— N-ai cunoscut-o? întrebă ea și fiindcă scuturai din cap, ea șovăi o clipă, nu prea sigură. N-am avut niciodată legături foarte prieteneşti, ştii; pastorul nu-i decât de patru ani aici, dar fireşte avea grijă de noi când veneam la bal sau la garden-party. Într-o iarnă, am stat și la masă, acolo. Da, era o fiinţă fermecătoare. Atât de plină de viaţă!

— Se pare că era înzestrată pentru toate, zisei eu, cu glas destul de firesc, în timp ce mă jucam cu manşeta mănuşii. Arareori întâlneşti o femeie, care să fie în același timp deşteaptă, frumoasă și sportivă.

— E adevărat, zise nevasta pastorului. Era, desigur; foarte înzestrată. O revăd dreaptă, la piciorul scării, în noaptea balului, primind oaspeţii; părul închis contrasta cu pielea foarte albă și costumul îi venea atât de bine. Da, era foarte frumoasă.

— Și ea conducea toată casa, rostii eu, zâmbind, ca și cum aş fi vrut să spun: „Mă simt la largul meu. Am obiceiul să vorbesc despre ea” și am continuat: — Probabil că a pierdut multă vreme și că i-a venit greu. Trebuie să