— Nu le poți face pe toate, nu-i așa? Apoi, dumneata eşti foarte tânără. Cu timpul, când o să te instalezi… De altfel ai ocupaţiile dumitale. Mi s-a spus că desenezi…

— Oh, spusei eu, nu-i mare lucru…

— E un mic talent drăguț, zise soţia pastorului, nu oricine poate desena. Nu trebuie să renunţi la el. Manderley trebuie să fie plin de colţuri frumoase de desenat.

— Da, da, desigur, zisei eu, deprimată de ceea ce spusese și văzându-mă deodată străbătând pajiștile cu un scaun și o cutie de culori sub braţ și cu „micul talent”, cum spunea ea, sub celălalt. Asta semăna cu o boală uşoară.

— Nu faci niciun sport? Călăreşti, vânezi? mă întrebă ea.

— Nu, răspunsei eu. Nu-mi place. Prefer să umblu pe jos, adăugai ca o jalnică revanşă.

— E cel mai bun exerciţiu din lume, spuse dânsa energic, pastorul și cu mine umblăm mult pe jos.

Mă întrebam dacă face înconjurul catedralei cu jobenul lui și cu ghetre, dând brațul nevestei sale. Începu să-mi vorbească de vacanţele ei de acum câțiva ani, în Penini, când făceau în medie cincisprezece kilometri pe zi, iar eu clătinam din cap, zâmbind politicos neştiind ce. Sunt Peninii, închipuindu-mi-i ca Anzii, până în clipa când îmi amintii că era acel lanț de coline însemnate cu cenuşiu, în mijlocul Angliei trandafirii din geografia mea. Și el totdeauna cu joben și ghetre.

Tăcerea inevitabilă, privirile aruncate spre ceas, căci pendula din salonul ei suna strident ora patru, apoi ridicatul în picioare.

— Sunt atât de bucuroasă… Nădăjduiesc că o să mai vii să ne vezi.

— Cu cea mai mare plăcere. Dar vai, pastorul are totdeauna atâtea pe cap! Transmite-i complimente soţului dumitale și nu uita să-i amintești să dea din nou baluri.

Și eu răspunzând: — Da, da, desigur, minţind, prefăcându-mă că știu despre ce-i vorba, iar în colţul maşinii care mă ducea acasă, îmi rodeam unghia degetului mare și vedeam holul Manderley-ului plin de oameni costumaţi, îmi închipuiam vuietul, flecărelile, râsetele mulţimii însufleţite, orchestra din galerie, supeul din salon, fără îndoială cu mese lungi, lipite de pereţi. Și mi-l închipuiam pe Maxim stând la piciorul scării, râzând, strângând mâinile, întorcându-se spre cineva de lângă el, cineva înalt și slab, cu păr negru, așa spusese nevasta pastorului cu păr negru, care încadra un chip foarte alb, cineva ai cărui ochi ageri aveau grijă de confortul oaspeţilor, dând dispoziţie, peste umăr, unui servitor, cineva care nu era niciodată stângaci, niciodată lipsit de graţie și care, dansând, lăsa o dâră de parfum în aer ca o azalee albă.

— O să primiți mult la Manderley, doamnă Winter?

Auzeam din nou glasul insinuant, aproape indiscret al acelei femei, la care fusesem în vizită în partea cealaltă a Kerrith-ului, și vedeam privirea ei bănuitoare, care mă cerceta, inventariindu-mi hainele din creştet până în tălpi, întrebându-se, cu acea grabnică privire cu care le învălui pe toate tinerele căsătorite, dacă aşteptam un copil.

Nu voiam s-o mai văd. Nu voiam să mai văd pe niciunul din ei. Veneau în vizită la Manderley, doar fiindcă erau curioşi și iscoditori. Le plăcea să critice înfățișarea mea, manierele mele, figura mea, le plăcea să observe cum se poartă Maxim cu mine, dacă părem că ținem unul la altul, ca după aceea să se poată întoarce la ei acasă și să pălăvrăgească, spunând: „Totul se deosebește mult de zilele de odinioară”. Veneau fiindcă voiau să mă compare cu Rebecca… M-am hotărât să nu mai fac astfel de vizite. O să i-o spun lui Maxim. Atâta pagubă dacă o să mă considere mojică. Asta o să le facă să mă critice și mai zdravăn. O să se poată spune că sunt prost crescută. „Asta nu mă miră, or să spună, la urma urmelor de unde vine?” Apoi un râs, și o ridicare din umeri. „Cum dragă, nu știai? A găsit-o la Monte Carlo sau nu știu unde. N-avea o para chioară. Era domnișoara de companie a unei bătrâne”. Alte râsete, priviri uimite. „Nu se poate! Ah, bărbații sunt grozavi! Și Maxim, Maxim care era atât de pretențios. Cum a putut să facă asta, după ce-a avut-o pe Rebecca?”

Atâta pagubă! Nu-mi pasă. N-au decât să spună ce-or vrea! Când mașina trecu pe lângă odăița portăresei, mă înclinai să-i zâmbesc. Se aplecase, culegând flori în grădina din față. Își îndreptă spinarea, când auzi mașina, dar nu mă văzu zâmbindu-i. I-am făcut semn cu mâna și ea m-a privit indiferentă. Cred că nu știa cine sunt. M-am rezemat iarăși de spătar. Mașina își continuă cursa pe alee.

La o cotitură a aleii, am zărit, înaintea noastră un bărbat care urca pe jos. Era administratorul Frank Crawley. Se opri o clipă auzind mașina și șoferul încetini. Frank Crawley își scoase pălăria și-mi zâmbi, când mă zări în mașină. Părea mulțumit că mă vede. I-am zâmbit și eu. Era drăguț din partea lui că era mulțumit să mă vadă… Mi-era simpatic Frank Crawley. Nu mi se părea nici șters, nici plicticos, cu toată părerea Beatricei, poate pentru că și eu eram ștearsă. Eram șterși amândoi. Niciunul, nici altul n-aveam niciodată nimic de spus. Semănam unul cu altul.

Bătui în geam și spusei șoferului să oprească.

— O să mă întorc pe jos cu domnul Crawley, am spus. El îmi deschise uşa.

— Ai făcut vizite, doamnă de Winter? mă întrebă dânsul.

— Da, Frank, răspunsei eu. Îi spuneam Frank, ca și Maxim, dar el îmi spunea totdeauna doamnă. Așa era felul lui. Dacă am fi fost împreună pe o insulă pustie și am fi trăit acolo între patru ochi, tot restul vieții, ar fi continuat să-mi spună doamnă de Winter.

— Vin de la pastor, zisei eu, el nu era acasă, dar nevastă-sa da. Amândurora le place foarte mult să umble pe jos. Uneori fac cincisprezece kilometri pe zi, în Penini.

— Nu cunosc acest ținut spuse Frank Crawley. Se pare că-i foarte frumos. Aveam un unchi care locuia acolo.

Era genul de remarcă făcută totdeauna de Frank Crawley.

Sigură, convențională, foarte corectă.

— Soţia pastorului voia să știe dacă o să dăm un bal costumat la Manderley, rostii eu, observându-l cu