coada ochiului. Ea a fost la ultimul bal și a petrecut foarte bine. Nu știam, Frank, că se dădeau baluri costumate aici.

El șovăi o clipă înainte de a răspunde. Părea cam stingherit.

— Da, da, răspunse dânsul în cele din urmă, balul de la Manderley era o atracție a anului. Venea toată lumea din ținut și chiar mulți oameni de la Londra. Era o serbare mare.

— Trebuia să fie greu de organizat.

— Da, zise el.

— Îmi închipui că Rebecca trebuia să se ocupe de toate? adăugai cu un aer indiferent.

Priveam aleea drept înaintea mea, dar îl văzui întorcându-se spre mine ca și cum ar fi vrut să-mi deslușească expresia.

— Ne ocupam toți foarte mult de bal, zise dânsul. Era o ciudată rezervă în felul în care spusese asta.

O oarecare sfială care mi-o amintea pe a mea. Deodată mă întrebai dacă nu fusese îndrăgostit de Rebecca. Glasul său avea tonul pe care l-aș fi folosit și eu în locul lui, dacă așa ar fi stat lucrurile, Frank Crawley fiind atât de sfios și de șters, n-ar fi spus nimănui nimic, cu atât mai puțin despre Rebecca.

— Mă tem că n-aș putea să dau prea mare ajutor, dacă am da un bal, reluai eu. Nu sunt în stare să organizez ceva.

— N-o să ai nimic de făcut, spuse el. N-o să ți se ceară decât să fii dumneata însăți și să sporești, prin prezența dumitale, strălucirea serbării.

— E foarte drăguț din partea dumitale, Frank. Dar cred că nici asta n-aș putea-o face.

— Asta o poți face foarte bine, replică dânsul.

Dragul de Frank Crawley, atât de plin de tact și de atenții. Aproape că-l credeam. Dar, de fapt, nu mă lăsam amăgită.

— O să-i vorbești lui Maxim despre bal? întrebai eu.

— De ce nu-i spui chiar dumneata?

— Nu, nu vreau.

Tăcurăm. Ne urmarăm drumul pe alee. Acum că-mi învinsesem sila de a rosti numele Rebeccăi, întâi înaintea soţiei pastorului; apoi în clipa aceasta, de față cu Frank Crawley, mă îmboldea dorinţa să continui. Simţeam o ciudată mulţumire, parcă era un stimulent. Ştiam că peste o clipă sau două va trebui să-l repet.

— Zilele trecute am fost pe plajă, spusei eu, pe plaja din fața digului. Jasper era furios, lătra la nenorocitul acela cu ochii de tâmpit.

— Vorbeşti probabil de Ben, zise Frank cu glas firesc. Totdeauna rătăceşte pe acolo. E un om de treabă, nu trebuie să te temi de el. N-ar face rău nici unei muşte.

— Oh, nu m-am temut! apoi mă întrerupsei, fredonând un cântec ca să-mi insuflu încredere. Mă tem că acea căsuţă o să se dărăpăneze cu totul, reluai eu pe un ton nepăsător. Am intrat să caut o sfoară ca să-l leg pe Jasper. Porţelanurile se strică și cărțile de asemeni. De ce nu se împiedică asta? E într-adevăr păcat.

Ştiam că n-o să-mi răspundă numaidecât. Se aplecă să-şi lege şiretul de la pantof.

Mă prefăcui că cercetez o frunză din tufişuri.

— Cred că dacă Maxim ar vrea să aranjeze ceva acolo, mi-ar spune, zise el, mereu aplecat asupra pantofului.

— Toate acele lucruri aparţineau Rebeccăi? întrebai eu.

— Da, răspunse el.

Aruncai frunza și culesei alta, pe care începui s-o răsucesc între degete.

— Ce făcea cu acea căsuţă? întrebai eu; mi s-a părut cât se poate de bine aranjată. De afară credeam că-i un hangar de vapoare.

— La început a fost un hangar de vapoare, zise el, cu glas din nou încordat, greoi, vocea cuiva care nu se simte la largul lui într-o astfel de convorbire. — Apoi ea l-a transformat și a pus să se aducă mobile și porţelanuri.

Mi se părea ciudat felul în care spunea „ea”. Nu spunea nici Rebecca, nici doamna de Winter, cum mă aşteptasem.

— Se ducea adesea acolo?

— Da, răspunse el, adeseori. Pentru picnicuri la lumina lunii și lucruri d-alde astea.

Ne reluasem drumul, străduindu-mă să-mi fredonez melodia.

— Picnicuri la lumina lunii, trebuie să fi fost amuzant, zisei eu însufleţită. Te duceai și dumneata?

— O dată sau de două ori, spuse el. Mă prefăcui că nu observasem că-mi răspunde în silă.

— Ce-i cu geamandura din portul cel mic? reluai eu.

— De ea era ancorat iahtul.

— Care iaht?

— Al ei.

Un fel de exaltare ciudată mă îmboldea. Trebuia să-l întreb mai departe. Ştiam că n-are chef să vorbească de aceste lucruri, dar puteam mult și bine să-l compătimesc și să mă indignez pentru îndrăzneala mea, trebuia să continui, nu puteam să tac.

— Ce s-a întâmplat cu iahtul? întrebai eu. E acela cu care s-a înecat?

— Da. S-a răsturnat și s-a scufundat. A fost aruncată peste bord.

— Ce fel de iaht era?

— Cam de trei tone, cu o cabină mică.

— Ce l-a făcut să se răstoarne? mai întrebai.

— În golfuleţ se pot dezlănţui furtuni mari.

Mă gândeam la marea aceea verde, înspumată, pe care o vedeam de pe terasă. Mă întrebam dacă vântul se stârnise pe neaşteptate, făcând să se plece tremurând iahtul mic, cu vela albă culcată pe o mare dezlănţuită.

— Nu i se putea veni în ajutor?

— Nimeni n-a văzut accidentul, nimeni n-a ştiut că era pe mare.

Avui grijă să nu-l privesc. Ar fi văzut uimirea de pe chipul meu. Crezusem totdeauna că asta s-a întâmplat la concursul de regate, că erau și alte iahturi, iahturi din Kerrith, și că oamenii priveau de pe vârful stâncilor. Nu știam că fusese singură, singură de tot, în golf.

— Trebuia să se știe asta acasă! zisei eu.

— Nu. Pleca adeseori așa. Se întorcea la orice ceas din noapte și se culca în căsuţa de pe plajă.

— Nu se temea?

— Să se teamă? zise dânsul. Nu, nu se temea de nimic.

— Asta… asta nu-l supăra pe Maxim, că pleca așa, de una singură?

Tăcu o clipă, apoi:

— Nu știu, zise dânsul scurt și-mi dădu impresia unei loialităţi față de cineva. Faţă de Maxim, de Rebecca, sau poate față de el însuşi. Era ciudat. Nu știam ce să cred.

— S-a înecat încercând să ajungă înot la mal, după ce s-a răsturnat iahtul? întrebai eu.

— Da, răspunse el.

Vedeam iahtul clătinându-se și scufundându-se într-un vârtej, pânzele apăsând-o, doborând-o, brusc, groaznic, în rafala aceea de vânt. Trebuie să fi fost beznă