— După cât timp a fost găsită?

— După două luni.

Două luni! Eu îmi închipuiam că înecaţii sunt regăsiţi după două zile. Credeam că fluxul îi aduce pe plajă.

— Unde a fost găsită? mai întrebai.

— Lângă Edgeccombe, la patruzeci de mile de aici.

Când aveam şapte ani, îmi petrecusem vacanţa la Edgecoombe. Era o localitate mare, avea un chei și măgari. M-am plimbat călare pe un măgar, pe plajă.

— Cum s-a ştiut după atâta vreme că era ea?

Mă întrebam de ce tăcea înaintea fiecărei fraze, ca și când ar fi cântărit cuvintele. O iubise oare? Asta îl mișca atât de mult?

— Maxim s-a dus la Edgecombe ca s-o identifice, zise dânsul.

Și deodată mi-a trecut pofta să-l mai întreb… Mă simțeam obosită, și scârbită de mine. Mi se părea că sunt unul din acei curioşi, care se înghesuie, în nădejdea de a vedea victima unui accident. Mi-era ciudă pe mine. Întrebările mele erau lipsite de bun-simţ, josnice. Frank Crawley trebuia să mă dispreţuiască.

Am rostit repede:

— A fost o perioadă cumplită pentru voi toți. Cred că nu vă face plăcere să vi se amintească de ea. Mă întrebam doar dacă s-ar putea face ceva pentru căsuţă și atâta tot. E mare păcat ca toată mobila să fie stricată de umezeală.

El nu spuse nimic. Mă simțeam prost, enervată. Intuise că nu grija pentru căsuţa pustie mă îndemnase să pun toate întrebările acelea, și acum tăcea, fiindcă îl scandalizasem. Prietenia noastră avusese un caracter de statornicie, confortabilitate. Simţisem un aliat în persoana lui. Poate că distrusesem toate acestea și n-avea să mai nutrească aceleaşi sentimente pentru mine.

— Ce lungă e aleea asta, zisei eu. Îmi aminteşte totdeauna drumul din pădurea unei poveşti de Grimm, ştii aceea unde se rătăceşte principele. E totdeauna mai lungă decât crezi, iar copacii sunt atât de întunecați și de deși…

— Da, e ceva deosebit, spuse el.

Simţeam după tonul lui că stă în gardă, temându-se de alte întrebări. Între noi exista o jenă, de care nu puteam să nu ținem seama. Trebuia s-o risipesc, cu riscul de a mă face de râs.

— Frank, zisei eu deznădăjduită. Ştiu ce gândeşti. Nu înţelegi de ce îţi pun toate aceste întrebări. Îţi par morbidă, și curioasă, cam nesuferită. Îţi jur că nu-i așa. E numai pentru că… pentru că mă simt uneori atât de inferioară… Totul mi se pare foarte nou aici, n-am fost crescută pentru viaţa asta de la Manderley. Când fac vizite, ca azi după-amiază știu că oamenii mă cercetează și se întreabă cum o s-o scot la capăt. Îmi pot imagina că-şi spun: „Ce găseşte Maxim la ea?” Și atunci, Frank, mă întreb și eu, și încep să mă îndoiesc de mine, și sunt urmărită de îngrozitorul gând că n-ar fi trebuit să mă mărit niciodată cu Maxim, că n-o să fim fericiţi. Înţelegi, de câte ori întâlnesc o persoană pe care n-am mai văzut-o, știu că gândeşte același lucru, ca și alții: „Cât de mult se deosebește de Rebecca”.

Tăcui, gâfâind, cam ruşinată de izbucnirea mea și dându-mi seama că acuma pierdusem orice posibilitate de a da înapoi. El se întoarse către mine; avea înfățișarea îngrijorată și tulburată.

— Nu trebuie să te gândeşti la asta, doamnă de Winter, zise el. Cât despre mine, nu-ţi pot spune cât sunt de fericit că te-ai măritat cu Maxim. Viaţa lui o să fie schimbată cu desăvârşire. Sunt sigur că o să izbuteşti de minune. După părerea mea… e… e foarte înviorător și încântător să întâlneşti pe cineva ca dumneata, care nu știe tot au fait5… roşi căutând cuvântul – ce s-a întâmplat la Manderley. Și dacă ți se pare că vecinii te critică, ei bine, nu trebuie să te simţi jignită, asta-i tot. N-am auzit niciun cuvânt de bârfeală despre dumneata, și dacă aş auzi vreunul, aş face în așa fel ca să nu se mai repete niciodată.

— Este într-adevăr foarte drăguț din partea dumitale, Frank, spusei eu, și asta mă linişteşte foarte mult. Trebuie să-ți spun că nu știu de loc cum să mă port cu oamenii. N-am văzut niciodată mulți și la fiecare vizită mă întreb cum… cum o fi fost altă dată la Manderley, când era aici cineva care se născuse și fusese crescut pentru asta, și care făcea totul fără strădanie. Și în fiecare zi observ ce-mi lipseşte: siguranţa, drăgălăşenia, frumuseţea, inteligenţa, spiritul. Toate însuşirile ce sunt preţuite mai mult la o femeie… și pe care ea le avea. Nu-i nimic de făcut, Frank, nimic…

El nu răspunse… Avea un aer neliniştit, nenorocit. Scoase batista şi-şi şterse nasul.

— Nu trebuie să spui asta, replică el.

— De ce? Poate nu-i adevărat?

— Ai însuşiri care preţuiesc tot atât de mult și chiar mai mult. Sunt poate cam îndrăzneţ că-ţi vorbesc așa, nu te cunosc încă prea bine. Eu sunt holtei, nu cunosc prea bine femeile, duc, după cum ştii, o viaţă foarte liniștită la Manderley; dar cred că bunătatea și sinceritatea unei femei preţuiesc pentru soţul ei mai mult decât tot spiritul și frumuseţea din lume.

Părea foarte tulburat şi-şi şterse a doua oară nasul. Am văzut că-l zdruncinasem mult mai mult. Decât mă tulburasem singură și conştiinţa acestei stări m-a calmat și mi-a dat o senzaţie de superioritate. Mă întrebam de ce pune asta atâta la inimă. De fapt, nu spusesem mare lucru, îi mărturisisem numai lipsa mea de încredere când mă comparam cu Rebecca. Dar ea trebuia să fie avut acele însuşiri pe care el mi le înfăţişase ca fiind ale mele. Trebuia să fi fost sinceră, bună, ca să fi avut atâţia prieteni, să se bucure de atâta popularitate. Nu eram sigură ce înţelegea prin modestie. Era un cuvânt pe care nu-l pricepusem niciodată. Totdeauna mi-am imaginat că avea legătură cu grija de a te feri să întâlneşti vreo persoană pe coridor, când te duci spre baie… Bietul Frank! Și Beatrice, căreia i se părea șters şi-i imputa că n-are niciodată nimic fie spus…

— Bine, am spus, cam încurcată, bine, nu știu să am toate aceste calităţi. Nu cred că aş fi