foarte bună, sau deosebit de sinceră, cât despre modestie nu cred că am avut vreodată multe şanse de a fi altfel decât modestă… Fireşte, n-am fost prea modestă, de vreme ce m-am măritat în felul acela pripit, la Monte Carlo și fiind singuri în hotelul acela, până atunci, dar poate că astea nu le treci la socoteală?

— Scumpa mea doamnă de Winter; crezi că-mi închipui măcar o clipă că întâlnirea voastră de acolo n-a fost în afara oricărui reproş? zise el cu glas scăzut.

— Nu, sigur că nu, am răspuns eu, cu gravitate.

Dragul de Frank, cred că vestea îl şocase. Și ce expresie

„frank-istă” în orice caz: „În afara oricărui reproş”. Te făcea să te gândeşti imediat ce fel de lucruri se pot întâmpla mai prejos de reproş.

— Sunt sigur, începu dânsul, apoi șovăi. Sunt sigur că Maxim ar fi foarte necăjit, foarte mâhnit dacă ţi-ar cunoaşte gândurile. Cred că nici nu-i trece prin cap așa ceva.

— N-o să-i povesteşti? spusei eu repede.

— Nu, fireşte, drept cine mă iei? Dar ascultă-mă, doamnă de Winter: îl cunosc destul de bine pe Maxim și l-am văzut în diferite… stări sufleteşti. Dacă ar şti că eşti îngrijorată, în sfârșit, din pricina trecutului, ar fi îndurerat, mai mult decât orice. Asta ţi-o jur. El se simte foarte bine, arată minunat, însă doamna Lacy avea dreptate, când a spus că anul trecut era cât pe-aci să se neurastenizeze, deși era o nesocotinţă să i-o spună așa, de la obraz. Dumneata îi faci mult bine. Ești înviorătoare și tânără și… și înțelegătoare și n-ai nicio legătură cu tot ce s-a petrecut. Uită toate astea, doamnă de Winter, uită toate astea, ca el, și ca noi toți, slavă Domnului. Niciunul din noi nu vrea să reînvie trecutul. Maxim mai puțin ca oricine. Și dumneata trebuie să ne desprinzi de el. Nu trebuie să ni-l mai amintești.

Avea fără îndoială dreptate. Bunul, drăguțul Frank, prietenul meu, aliatul meu. Fusesem egoistă și prea sensibilă, o martiră a complexului meu de inferioritate.

— S-ar fi cuvenit să-ți vorbesc de toate acestea înainte, am spus.

— Aș vrea s-o fi făcut, zise el. Ţi-ar fi cruțat unele necazuri.

— Mă simt mai fericită, zisei eu, mult mai fericită. Și orice s-ar întâmpla, o să fii prietenul meu, nu-i așa, Frank?

— Da, bineînțeles, răspunse el.

Ajunserăm la capătul aleii întunecate și dădurăm de lumină. Rododendronii ne înconjurau, în curând o să treacă și vremea lor. Erau de pe acum prea înfloriţi, aproape veştejiţi. Luna viitoare o să le cadă petalele una câte una și grădinarii o să vină să le ridice. Frumuseţea lor trece repede, nu ține prea mult.

— Frank, spusei eu. Înainte de a termina pentru totdeauna cu acest subiect vrei să-mi făgăduieşti că ai să-mi răspunzi foarte sincer?

Mă privi cam bănuitor.

— Nu pot, zise el. Ai putea să mă întrebi ceva la care mi-ar fi cu neputinţă să-ți răspund.

— Nu, replicai eu, nu vreau să te întreb așa ceva. Nu-i vorba de nimic intim, nici personal.

— Bine, o să încerc să-ți răspund.

Cotirăm pe alee și Manderley se afla înaintea noastră, senin și liniștit, în mijlocul pajiștilor sale, uimindu-mă ca totdeauna, prin desăvârșita lui simetrie, farmecul și marea lui simplitate.

Soarele făcea să strălucească gemulețele ferestrelor și pe zidurile îmbrăcate cu licheni se răspândea o blândă strălucire roşietică. O dâră subțire de fum se urca șerpuind din căminul bibliotecii. Îmi mușcai unghia degetului mare, privindu-l pe Frank cu coada ochiului.

— Spune-mi, zisei cu un glas nepăsător, spune-mi, Rebecca era tare frumoasă?

Frank așteptă o clipă. Nu-i vedeam fața. Privea departe de mine, spre casă.

— Da, şopti el, cred că a fost cea mai frumoasă făptură pe care am văzut-o vreodată.

Urcarăm treptele peronului, intrarăm în hol și sunai pentru ceai.

5 In franceză, în original: de fapt.

12 Capitolul 12

Pe doamna Danvers n-o vedeam mult. Îmi telefona în fiecare dimineaţă, în salonaş, și-mi comunica, de formă, meniurile, dar la atât se mărgineau relaţiile noastre. Îmi angajase o cameristă, Glarise, fiica unui om de pe moşie, o fată drăguţă, liniștită și bine crescută care, slavă Domnului, nu fusese niciodată la stăpân, și n-avea principii care să mă intimideze. Cred că era singura din casă, care se temea de mine. Pentru ea, eram stăpâna, eram doamna de Winter. Bârfelile celorlalţi nu puteau s-o influenţeze. Cu toate că era născută pe moşia aceea, stătuse în altă parte câtva timp, fiind crescută de o mătuşă, la doisprezece kilometri de Manderley, unde era tot atât de nouă ca și mine. Cu ea mă simțeam cât se poate de bine. Mi-era ușor să-i spun:

— Clarise, vrei să-mi cârpeşti ciorapii?

Alice, fata din casă, își da ifose. Obişnuiam să-mi trag pe furiş, din sertar, cămaşa și halatele de noapte și să mi le cârpesc singură, decât să-i cer ei s-o facă. O văzusem odată cu una din cămăşile mele pe braţ, cercetând ţesătura ordinară și mica bordură de dantelă. N-o să-i uit niciodată expresia. Părea aproape jignită, ca și când s-ar fi adus o ofensă prestigiului său personal. Înainte nu dădusem nicio importanţă lenjeriei mele. Mi-era de ajuns să fie curată și nu mă sinchiseam deloc de ţesătură sau dantelă. Puteam citi descrieri de trusouri ale tinerelor măritate, unde erau articole de albituri cu duzinele, dar asta nu mă interesa. Chipul Alicei fu o lecţie pentru mine. Mă grăbii să scriu la un magazin din Londra ca să-mi trimită un catalog de lenjerie. În clipa când făcui alegerea, Alice nu mai era la mine. O înlocuia Clarise. Mi se păru o risipă așa de mare să cumpăr lenjerie nouă din cauza Claricei, încât pusei deoparte catalogul, într-un sertar și nu mai trimisei niciodată comanda.

Adesea m-am întrebat dacă Alice le povestea celorlalte și dacă lenjeria mea devenea subiect de discuţie în odaia servitorilor, ceva îngrozitor, care se cuvenea să fie discutat în şoaptă, când niciun bărbat nu era prin preajmă. Fraze ca „o cămaşă