Nu, lenjeria mea era mai serioasă decât asemenea discuţii. Era mai curând ca un caz de divorţ auzit in camera6… Oricum am fost bucuroasă când Alice m-a predat Clarisei. Ea n-avea să deosebească niciodată o dantelă adevărată de una falsă. Doamna Danvers se dovedise judicioasă angajând-o pe Clarise. Socotea desigur, că ne potriveam amândouă. Acum, când cunoșteam pricina pentru care doamna Danvers nu putea să mă sufere, lucrurile mi se păreau mai uşoare. Ştiam că nu pe mine anume nu mă putea suferi, ci ceea ce reprezentam eu. Ar fi simţit aceeaşi ură față de oricine ar fi luat locul Rebeccăi. Cel puțin concluzia asta o trăsesem după cuvintele pe care mi le spusese Beatrice, în ziua când venise la masă:

— Nu ştii? zise ea. O adora pe Rebecca.

Cuvintele acestea mă jigniseră atunci. Nu mă aşteptam la așa ceva. Dar gândindu-mă bine, începui să mă tem mai puțin de doamna Danvers. O compătimeam. Îmi închipuiam ce putea să simtă. Probabil că suferea ori de câte ori auzea că mi se spune „doamna de Winter”. În fiecare dimineaţă când îmi telefona şi-i răspundeam: „Alo”, ea probabil se gândea la alt glas. Când trecând printr-o odaie găsea urmele trecerii mele, o beretă pe marginea unei ferestre, un sac de lucru pe un fotoliu, se gândea probabil la aceea căreia îi aparţinuseră altă dată acele lucruri. Și eu mă gândeam la asta deși n-am cunoscut-o pe Rebecca. Doamna Danvers îi cunoştea mersul, glasul. Doamna Danvers cunoştea culoarea ochilor ei, zâmbetul, calitatea părului ei. Eu nici nu mă interesasem de asta; totuşi, mi se părea uneori că Rebecca era tot atât de vie pentru mine ca și pentru doamna Danvers.

Frank îmi spusese să uit trecutul și doream asta cu toată ardoarea. Dar Frank nu era silit, ca mine, să-şi petreacă dimineţile în salonaş și să atingă tocul pe care ea îl ţinuse între degete. El nu avea nevoie să-şi odihnească mâinile pe tampon și să privească drept înaintea lui, în timp ce ea scria în clasoare. Nu trebuia să privească flăcările, căminul, ceasul, vasul de flori, gândindu-se zilnic că acele lucruri erau ale aceleia care le alesese și că nu erau câtuşi de puțin ale mele. Frank nu era obligat să stea pe locul ei în sufragerie, să ţină cuţitul și furculiţa pe care le ţinuse ea și să bea din paharul ei. Nu punea pe umeri o manta care fusese a ei și nu găsea batista ei în buzunar. Nu observa zilnic, ca mine, privirea sticloasă a bătrânei căţele, care-şi înălța capul, auzindu-mi pasul, un pas de femeie în bibliotecă și, adulmecând aerul, să lase să-i cadă iar capul, pentru că nu eram eu aceea pe care o aştepta.

Lucruri mărunte și stupide în sine, dar eu le vedeam, le auzeam, le simțeam. Dumnezeule, nu ţineam să mă gândesc la Rebecca! Voiam să fiu fericită și să-l fac și pe Maxim fericit. Nu exista altă dorinţă în inima mea. Nu era vina mea, dacă ea îmi chinuia gândurile, visurile, nu era vina mea dacă mă simțeam străină la Manderley, în casa mea, mergând prin locurile unde călcase ea, odihnindu-mă unde se culcase ea. Eram ca un oaspete aşteptând întoarcerea stăpânei casei. Fraze scurte, imputări neînsemnate mi-o reaminteau în fiecare ceas al zilei.

— Frith, zisei eu, intrând în bibliotecă într-o dimineaţă de vară, cu braţele încărcate de liliac. Frith, unde să găsesc un vas? Acestea sunt prea mici.

— E un vas de alabastru alb în salon, doamnă.

— Oh, s-ar putea sparge și ar fi păcat!

— Doamna de Winter întrebuinţa totdeauna vasul de alabastru alb pentru liliac, doamnă.

— Ah, bine!

Atunci când îmi fu adus vasul de alabastru, plin cu apă, în timp ce aşezam ramurile de liliac una câte una în el, în timp ce mirosul viu, de liliac, umplu odaia, amestecat cu mirosul pajiştii de curând cosită, venit pe fereastră, mă gândii: „Rebecca făcea așa. Ea lua ramurile de liliac una câte una și le aşeza în acest vas alb. Nu eu am făcut cea dintâi asta. E vasul Rebeccăi. E liliacul Rebeccăi…” Probabil că hoinărise ieșind din grădină, ca și mine, cu pălăria aceea mototolită, pe care o văzusem o dată în spatele unui dulap, în seră, ascunsă sub niște perne vechi și străbătuse pajiştea, luând-o către boschetele de liliac, poate fluierând, îngânând o melodie, chemând câinii s-o urmeze, ţinând în mână foarfecă pe care o ţineam eu acum.

— Frith, ai putea să muţi etajera aceea de cărţi de lângă masă la fereastră, ca să pun eu liliacul aici?

— Doamna de Winter totdeauna ţinea vaza de alabastru pe masa dindărătul sofalei, doamnă.

— A bine… ezitam cu vaza în mâini, iar fața lui Frith era impasibilă. Fireşte că avea să asculte de ordinul meu, dacă spuneam că prefer să pun vaza pe măsuţa de lângă fereastră. Ar fi mutat pe dată etajera.

— Perfect, am spus, poate că o să arate. Mai bine pe o masă mai spaţioasă.

Și vaza de alabastru rămase, ca totdeauna, pe masa dindărătul sofalei…

Beatrice își amintise de făgăduiala de a-mi trimite un dar de nuntă. Într-o dimineaţă, sosi un pachet atât de mare că Robert abia îl putu duce. Eram în salonaş, unde citisem meniurile pentru toată ziua. Pachetele mi-au plăcut totdeauna, ca unui copil. Smulsei sfoara și rupsei hârtia cenuşie. O istorie a picturii, în patru volume mari, însoţită de o foaie de hârtie pe care scria: „Sper că-ţi plac astfel de lucruri” și semnat „Cu dragoste, Beatrice”. O vedeam intrând în magazinul de pe strada Wigmore și privind în juru-i, în felul ei repezit, aproape bărbătesc: „Aș vrea cărţi pentru cineva care se interesează mult de artă”, spusese dânsa și vânzătorul îi răspunsese: „Bine, doamnă, poftiţi pe aici”. Ea frunzărise probabil volumele cu un aer cam bănuitor: „Da, cam de suma asta voiam să iau. E pentru un dar de nuntă. Vreau ceva bun. Toate astea sunt despre artă?” „Da, e cea mai bună lucrare în legătură cu arta”, răspunsese vânzătorul și Beatrice