adăugase câteva cuvinte, întinsese cecul și dăduse adresa: „Doamnei de Winter, la Manderley”. Era drăguț din partea Beatricei. Era ceva sincer și mişcător în faptul că intrase într-o librărie din Londra să-mi cumpere cărţi, pentru că știa că-mi place foarte mult pictura. Își închipuia cum o să stau înaintea unei mese, într-o zi cu ploaie, privind solemn ilustraţiile și poate chiar luând o foaie de hârtie de desen și o cutie de culori ca să copiez una din acele imagini. Scumpa Beatrice! Avui o neaşteptată și prostească dorinţă să plâng. Luai cărțile grele, căutând un loc, în salonaş, unde să le pun. Nu se potriveau cu mobila delicată. Cu atât mai rău, la urma urmelor, era odaia mea. Le aşezai în picioare, la rând pe birou. Se clătinau în mod primejdios, rezemându-se una de alta. Mă depărtai puțin ca să văd efectul. Poate că mişcarea fusese cam neaşteptată, căci se zguduiră. Cea dintâi se clătină, și celelalte veniră peste ea, răsturnând un mic Eros de porţelan, singura podoabă a biroului în afară de sfeşnic. Căzu pe jos, izbindu-se de marginea coşului de hârtii și se sfărâmă în bucăţele. Aruncai o privire grabnică spre uşă, ca un copil vinovat. Îngenuncheai și adunai cioburile în mână. Luai un plic în care le strecurai. Ascunsei plicul în fundul unuia din sertarele biroului. Apoi dusei cărțile în bibliotecă, unde le-am găsit un loc pe rafturi.

Maxim râse când i le arătai plină de mândrie.

— Drăguţa de Bea! zise dânsul. Tu trebuie să-i fi plăcut mult. Ea nu deschide niciodată o carte.

— Ţi-a spus ceva despre… în sfârșit… despre ceea ce crede despre mine? întrebai eu.

— În ziua când a venit la masă? Nu, nimic.

— Credeam că ţi-a scris poate ceva.

— Beatrice și cu mine nu ne scriem niciodată, doar când se întâmplă un eveniment însemnat în familie. Scrierea scrisorilor este o pierdere de vreme, spuse Maxim.

Trăsei concluzia că eu nu reprezentam un eveniment însemnat. Totuşi, dacă aş fi fost în locul Beatricei și aş fi avut un frate, iar fratele s-ar fi însurat, cu siguranţă că aş fi spus ceva, aş fi exprimat o opinie, aş fi scris două cuvinte. Afară doar dacă, bineînțeles, nu aş fi prins antipatie față de soţie, sau aş fi socotit-o nepotrivită cu el. Atunci, fireşte, lucrurile ar fi fost deosebite. Dar Beatrice se ostenise să meargă la Londra și să-mi cumpere cărţi. N-ar fi făcut-o, dacă nu i-aş fi plăcut.

Îmi amintesc, că a doua zi, Frith aducând după masă cafeaua în bibliotecă, așteptă puțin îndărătul lui Maxim și zise:

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră, domnule? Maxim ridică ochii de pe ziar.

— Da, Frith, ce este? întrebă dânsul, cam uimit.

Frith avea o înfăţişare ţeapănă și solemnă, cu buzele strânse. Mă gândii numaidecât că-i murise nevasta.

— E vorba de Robert, domnule. A fost o mică neînţelegere între doamna Danvers și el. Robert este foarte indispus.

— Dumnezeule! zise Maxim, strâmbându-se la mine în chip de înţelegere, iar eu m-am aplecat să-l mângâi pe Jasper, ca să mă pot stăpâni, ca totdeauna, în clipele stânjenitoare.

— Iată ce este, domnule. Se pare că doamna Danvers l-a învinovăţit pe Robert că a luat un bibelou de preţ din salonaş. Robert aduce acolo flori proaspete și pune vasele la locul lor. Când doamna Danvers a intrat azi dimineaţă în salonaşul din care plecase Robert, a observat că lipseşte un bibelou. Spune că ieri dimineaţă a fost acolo; L-a învinovăţit pe Robert că a luat bibeloul sau că l-a spart. Robert a tăgăduit cu tărie și a venit să mi se plângă mie, domnule. Poate aţi observat că era complet schimbat la prânz.

— M-am întrebat de ce mi-a servit cotletele fără să-mi dea o farfurie, murmură Maxim. Nu știam că Robert este atât de sensibil. Ei bine, cu siguranţă că a făcut-o altcineva. Vreo servitoare probabil…

— Nu, domnule, doamna Danvers a intrat în odaie înainte de a se face curăţenie. Nu intrase nimeni afară de doamna ieri, și de Robert, de dimineaţă, cu florile. E foarte neplăcut pentru Robert ca și pentru mine, domnule.

— Fireşte, spune doamnei Danvers să vină la mine și o să cercetăm chestia amănunţit. Despre care bibelou e vorba?

— Erosul de porţelan, domnule, care era pe birou.

— Oh, oh, dar e una din comorile noastre! Trebuie găsit.

Du-te și caut-o imediat pe doamna Danvers.

— Bine, domnule.

Frith ieşi din odaie și rămaserăm singuri.

— Ce plictiseală, zise Maxim, statueta aceea costa foarte mult. Și nu pot suferi certurile dintre servitori. Mă întreb de ce au venit să-mi spună mie. Asta-i treaba ta, dragă.

Îl lăsai pe Jasper și ridicai spre Maxim un obraz aprins.

— Dragă, zisei eu, voiam să-ți vorbesc mai curând, dar… dar am uitat. Eu am spart statueta, când am fost ieri în salonaş.

— Ai spart-o? Dar de ce dracu n-ai spus adineauri, când a fost Frith aici?

— Nu știu. Mi-era teamă să nu par idioată.

— Acum o să-i pari și mai idioată. Va trebui să-l lămureşti și pe el și pe doamna Danvers.

— Oh, nu, Maxim, te rog. Spune-le tu. Lasă-mă să plec.

— Nu face pe proasta. S-ar spune că te temi de ei.

— Dar chiar mă tem… în sfârșit, nu teamă, dar…

Uşa se deschise și Frith o lăsă pe doamna Danvers să intre. Îl privi pe Maxim, foarte enervată. El ridică din umeri, pe jumătate înveselit, pe jumătate nemulţumit.

— E o greşeală, doamnă Danvers. Doamna de Winter a spart statueta și a uitat să spună, zise Maxim.

Toată lumea mă privi. Era ca și cum te-ai fi trezit iarăși în copilărie. Îmi dădeam seama de roşeaţa vinovăţiei mele.

— Îmi pare rău, zisei eu, privind-o pe doamna Danvers. Nu m-am gândit că asta o să-i pricinuiască neplăceri lui Robert.

— Statueta se poate repara, doamnă? întrebă doamna Danvers. Nu părea uimită aflând că eu sunt vinovata. Se uita la mine, cu ochii ei verzi din obrazul ei încadrat în ţeasta albă. Simţeam că a ştiut-o și că nu l-a învinovăţit pe Robert decât ca să vadă dacă o să am îndrăzneala să mărturisesc.

— Mă tem că nu! zisei eu, e făcută bucăţi.

— Ce-ai făcut cu cioburile?