Aveam impresia că sunt o deţinută, făcându-şi depoziţia.

Cât de mişelească și josnică mi se părea, purtarea mea.

— Le-am pus într-un plic, spusei eu.

— Bine, și ce-ai făcut cu plicul? urmă Maxim, aprinzându-şi o ţigară, pe un ton în care se amestecau veselia și exasperarea.

— L-am pus în fundul unui sertar din birou, răspunsei.

— S-ar spune că doamna credea că ai s-o bagi la închisoare, doamnă Danvers, spuse Maxim. O să cauţi plicul ăla și o să trimiţi bucăţile statuetei la Londra. Dacă nu se poate repara, ei bine, atâta pagubă! În regulă, Frith, spune-i lui Robert să-şi usuce lacrimile.

Doamna Danvers mai rămase după plecarea lui Frith.

— O să cer, fireşte, scuze lui Robert, zise dânsa, dar trebuie să spun că toate păreau să-l învinuiască… Nu-mi trecuse prin minte că doamna de Winter spărsese bibeloul. Dacă o să se mai întâmple așa ceva, doamna de Winter va binevoi, poate, să-mi spună și mie? Asta ar înlătura neplăcerile pentru toți.

— Fireşte, zise Maxim. Mă întreb de ce n-a făcut-o ieri.

Voiam tocmai să-i spun când ai intrat în odaie.

— Poate că doamna de Winter nu știa că era un obiect atât de preţios? zise doamna Danvers, întorcându-şi ochii spre mine.

— Ba da, răspunsei eu lamentabil, mă gândeam că trebuie să fie un lucru de preţ. De aceea am strâns cu atâta grijă cioburile.

— Și le-ai ascuns în fundul unui sertar, unde să nu le poată găsi nimeni, ai? zise Maxim, râzând și înălţând din umeri. Nu așa se presupune că procedează jupânesele, doamnă Danvers?

— La Manderley nu i s-ar îngădui niciodată unei jupânese să atingă obiectele preţioase aflate în salonaş domnule, rosti doamna Danvers.

— Nu, nu te văd pe dumneata lăsând-o, spuse Maxim.

— E păcat, spuse doamna Danvers. Cred că e prima oară când se sparge ceva în salonaş. Totdeauna umblăm cu băgare de seamă. Eu însămi am șters praful acolo, începând de anul trecut. N-aveam pe nimeni, căruia să-i pot încredinţa treaba aceasta. Când trăia doamna de Winter, ea și cu mine ştergeam bibelourile de preţ.

— Ei, nu-i nimic de făcut, zise Maxim. E în regulă, doamnă Danvers.

Ea ieşi, iar eu mă aşezai pe marginea ferestrei, uitându-mă afară. Maxim își reluă ziarul. Nu vorbeam.

— Îmi pare rău, dragul meu, zisei după o clipă de tăcere. A fost atâta neîndemânare din partea mea… Nu știu cum s-a întâmplat. Aşezam tocmai cărțile pe birou ca să văd cum arată și Erosul a alunecat.

— Nu te mai gândi la asta, copila mea dulce. Ce însemnătate are?

— Are. Trebuia să bag de seamă. Doamna Danvers trebuie să fie furioasă pe mine.

— De ce dracu? Porţelanul nu era al ei.

— Nu, dar ea e atât de mândră de toate acele lucruri. E îngrozitor când te gândeşti că nu s-a spart nimic acolo. Trebuia să fac eu începutul.

— Mai bine că ai fost tu decât bietul Robert.

— Mi-ar fi părut mai bine să fie Robert. Doamna Danvers n-o să mi-o ierte niciodată.

— Puţin îmi pasă de doamna Danvers. Doar n-o fi Dumnezeu, nu-i așa? Nu te înţeleg. Ce vrei să spui când zici că ţi-e teamă de ea?

— Nu tocmai teamă. Nu-mi dau bine seama. Nu-i asta.

Nu-ţi pot explica…

— Faci lucruri neobişnuite, zise Maxim. N-aveai decât s-o chemi și să-i spui, după ce ai spart statueta: „Iată, doamnă Danvers, dă-o la reparat”. Ea ar fi înțeles. În loc de asta, aduni cioburile într-un plic și le ascunzi într-un sertar, ca și cum ai fi o jupâneasă și nu stăpâna casei.

— Ştiu că sunt din multe puncte de vedere ca o jupâneasă, zisei eu încet. De aceea, mă înţeleg atât de bine cu Clarise. Suntem pe același calapod. Și de aceea mă iubeşte. Am fost zilele trecute să-i văd mama. Și ştii ce mi-a spus? Am întrebat-o dacă socotea că fata ei e fericită la noi, și atunci mi-a răspuns: „Oh, da, doamnă de Winter, Clarise e foarte fericită, ea îmi spune totdeauna: «Ştii, mamă, nu-i ca și când aş fi la o adevărată doamnă, e ca și când aş fi cu cineva de-ai noştri»”. Crezi că a fost un compliment din partea ei?

— Dumnezeu știe, zise Maxim. Dar dacă mă gândesc la mama Clarisei, aş fi mai curând ispitit s-o iau drept o jignire. Căsuţa ei e o cocioabă care miroase a varză. La un moment dat avea nouă copii sub unsprezece ani și umbla desculţă, în grădiniţa ei, cu un ciorap pe cap. Aproape că am dat-o afară. Mă întreb cum de e Clarise așa de curăţică?

— A fost crescută de o mătuşă, zisei eu destul de umilită. Ştiu că fusta mea de lână are o pată în față, dar nu m-am plimbat niciodată desculţă și cu un ciorap pe cap. Acum înţeleg de ce Clarise n-a dispreţuit lingeria mea așa cum a făcut-o Alice. Poate că pentru asta îmi place mai curând să mă duc s-o văd pe mama Clarisei decât pe oameni ca nevasta pastorului. Soţia pastorului nu mi-a spus niciodată că sunt ca dânsa.

— Nu mă mir, dacă ai fost cu fusta murdară să-i faci o vizită.

— Fireşte că nu mi-am îmbrăcat fusta veche. Mi-am pus o rochie nouă și de altfel, n-am o părere prea bună despre oamenii care-i judecă pe alții după îmbrăcăminte.

— Nu cred că soţia pastorului să se sinchisească prea mult de îmbrăcăminte, spuse Maxim, dar trebuie să fi fost uimită că ai stat tot timpul pe colţul scaunului, spunând

„Da” și „Nu”, ca o persoană oarecare, care vine pentru o slujbă, cum ai făcut în singura vizită la care am fost împreună.

— Nu sunt eu de vină că sunt sfioasă.

— Ştiu dragă. Dar nici nu-ţi dai osteneala să te îndrepţi.

— Nu-i deloc adevărat, zisei eu. Încerc zilnic, de fiecare dată când ies sau când întâlnesc pe cineva necunoscut. Mă străduiesc mereu. Tu nu înţelegi. Pentru tine totul merge de la sine, eşti obişnuit cu astfel de lucruri. Eu n–am fost educată pentru asta.

— Da de unde, zise Maxim, asta n-are legătură cu educaţia. E o chestie de răbdare. Nu-ţi închipui că-mi place să fac vizite, nu-i așa? Mă