— Nu-i vorba de plictiseală, răspunsei eu. Nu-i nimic înfricoşător să te plictiseşti. Ar fi altceva, dacă asta m-ar plictisi doar. Nu pot suferi când mă privesc oamenii din creştet până în tălpi, ca pe o vacă la concurs.

— Cine te priveşte așa?

— Toţi oamenii de aici. Toată lumea.

— Și chiar dacă ar fi așa, ce-ţi pasă? Asta îi amuză.

— De ce trebuie să le ofer eu această distracţie și să îndur toate criticile?

— Pentru că oamenii din acest ținut nu se interesează decât de viaţa de la Manderley.

— Ce palmă drept peste obraz trebuie să însemn eu pentru ei, atunci.

Maxim nu răspunse. Se uita mai departe în ziarul lui.

— Ce palmă drept peste obraz trebuie să însemn eu pentru ei, atunci, am repetat. Cred că de asta te-ai însurat cu mine. Ştiai că sunt ștearsă, calmă și fără experienţă și că despre mine n-o să se bârfească.

Maxim aruncă ziarul pe jos și se ridică din fotoliu.

— Ce vrei să spui? întrebă el.

Chipul lui era întunecat și ciudat și glasul lui răguşit nu era cel obişnuit.

— Eu… eu nu știu, spusei, sprijinindu-mă de fereastră.

Nu vreau să spun nimic. De ce faci mutra asta?

— Ce ştii despre bârfelile de aici?

— Nimic, zisei speriată de felul în care mă privea. Am spus așa, ca să spun și eu ceva. Nu te uita așa la mine, Maxim. Ce-am spus? Ce este?

— Cine ţi-a vorbit? întrebă el încet.

— Nimeni, nimeni, îţi jur.

— De ce ai spus ceea ce ai spus?

— Dar ţi-am răspuns că nu știu. Așa mi-a trecut prin cap. Eram supărată, furioasă. Am oroare să fac vizite. Și mi-ai imputat timiditatea. Am spus toate astea fără să mă gândesc, te rog să mă crezi, Maxim, că e adevărat.

— N-a fost un lucru deosebit de agreabil de spus, nu-i așa? zise el.

— Nu, am răspuns. Nu, a fost o remarcă grosolană, odioasă.

Mă privea posac, cu mâinile în buzunare, legănându-se pe călcâie.

— Mă întreb dacă n-am fost tare egoist, însurându-mă cu tine. Vorbea încet, pe gânduri.

Mă luă cu frig, mă durea inima.

— Ce vrei să spui? întrebai eu.

— Nu sunt deloc tovarăşul potrivit pentru tine, ce crezi? Ne despart prea mulți ani. Ar fi trebuit să aştepţi și să te măriţi cu un tânăr de vârsta ta. Nu cineva ca mine, care are o jumătate de viaţă în urma lui.

— E ridicol, spusei eu cu ardoare, ştii că vârsta n-are nicio însemnătate în căsătorie Bineînțeles că suntem tovarăşi.

— Crezi? Nu știu, zise dânsul.

Îngenuncheai pe prichiciul ferestrei și-mi pusei brațul în jurul umerilor lui.

— De ce îmi spui toate astea? îl întrebai. Ştii că te iubesc mai mult decât orice pe lume. Ești tatăl, fratele și fiul meu. Toţi laolaltă.

— E vina mea, zise dânsul, fără să mă asculte. Te-am împins înspre căsnicie. Nu ţi-am dat nici măcar un răgaz de gândit.

— N-aveam nevoie să mă gândesc, n-aveam altă alegere.

Nu înţelegi, Maxim? Când iubeşti pe cineva…

— Ești fericită aici? zise dânsul, privind departe de mine, pe fereastră. Uneori îmi pun întrebarea asta. Ai slăbit, nu mai ai culori în obraji.

— Sigur că sunt fericită, spusei eu. Îmi place Manderley, îmi place grădina, totul îmi place aici. Mi-e indiferent dacă fac vizite. Vorbeam așa ca să te necăjesc. Dacă vrei, o să fac zilnic vizite. Cred că ştii că nu am regretat o clipă că te-am luat de bărbat?

El îmi dezmierdă obrazul, cu înfățișarea lui grozav de distrată, se aplecă și mă sărută pe păr.

— Biata de tine, nu prea ai distracţii. Cred că viaţa e grea alături de mine.

— Deloc, zisei cu înflăcărare, mă înţeleg mult mai bine cu tine, decât mi-aş fi închipuit. Mă gândeam că e îngrozitor să fii măritată, să ai, poate un bărbat care bea, care spune cuvinte urâte, sau care bombăne când pâinea prăjită e moale, la micul dejun și care nu-i deloc atrăgător, miroase poate urât. Tu nu eşti deloc așa…

— Sper că nu, slavă Domnului, zise Maxim și zâmbi.

Încurajată de acest zâmbet, am zâmbit și eu, i-am luat mâinile și i le-am sărutat.

— Ce prost eşti că spui că nu suntem tovarăşi potriviţi, zisei eu. Uite, cum stăm aici în fiecare seară, tu cu ziarul sau cu o carte, eu cu ceva de tricotat… Ca un menaj vechi, de multă, foarte multă vreme. Fireşte că suntem tovarăşi potriviţi. Fireşte că suntem fericiţi. Vorbeşti ca și când ai crede că am comis o greşeală? Nu crezi așa ceva, nu-i așa, Maxim? Doar ştii cât e de reuşită căsătoria noastră, minunat de reuşită…

— Dacă spui tu, totul e în regulă, zise el.

— Nu, dar tu nu crezi la fel, dragă? Nu-i vorba decât de mine? Suntem fericiţi, nu-i așa? Grozav de fericiţi!

El nu răspunse. Privea mai departe, pe fereastră, pe când eu îi ţineam mâinile. Îmi simțeam gâtul uscat și contractat, ochii arzători. Oh, Dumnezeule! mă gândeam eu, s-ar spune două personaje dintr-o piesă de teatru; peste o clipă o să cadă cortina, noi o să salutăm publicul și o să ne întoarcem în cabinele noastre. Asta nu poate fi o clipă adevărată din viaţa noastră, a lui Maxim și a mea. Mă aşezai pe prichiciul ferestrei dând drumul mâinilor sale. Mă auzii vorbind cu glas aspru și rece.

— Dacă crezi că nu suntem fericiţi, ar fi mai bine s-o spui. Nu vreau să-ți impui nimic. Aș vrea mai curând să plec, să nu mai trăiesc cu tine.

Desigur, că asta nu se întâmpla într-adevăr. Nu eu îi vorbeam lui Maxim, ci femeia din odaie. Îmi închipuiam fata care ar trebui să joace acest rol, înaltă și slabă, destul de nervoasă.

— De ce nu răspunzi?

El îmi luă obrazul în mâini și mă privi, ca atunci când venise Frith cu ceaiul, în ziua în care fusesem pe plajă.

— Ce să-ți răspund? zise el. Nu cunosc nici eu răspunsul. De vreme ce spui că suntem fericiţi, să nu ne mai gândim la asta. Eu nu știu nimic. Mă încred în tine. Dacă suntem fericiţi, cu atât mai bine. Ne-am înțeles!

Mă sărută iar și