— Ai spus asta pentru că te-am dezamăgit, zisei eu. Sunt stângace, mă îmbrac prost, oamenii mă intimidează. Te-am prevenit la Monte Carlo că o să fie așa. Crezi că locul meu nu este la Manderley…

— Nu vorbi prostii. N-am spus niciodată că te îmbraci prost, nici că eşti stângace. Asta e numai în închipuirea ta. Cât despre sfiiciunea ta, ţi-am mai spus că o să-ți treacă.

— E un cerc vicios, spusei eu. Iată-ne întorşi la punctul de unde am plecat. Toată discuţia asta a început pentru că am spart Erosul din salonaş. Dacă nu l-aș fi spart, nu s-ar fi întâmplat nimic. Am fi băut cafeaua și am fi ieşit în grădină.

— Oh, m-am săturat de acest Eros îngrozitor! zise Maxim obosit. Crezi într-adevăr că-mi pasă dacă s-a spart în zece mii de bucăţi?

— A costat mult?

— Dumnezeu știe. Cred că da. Te asigur că am uitat.

— Toate lucrurile din salonaş sunt preţioase?

— Da, cred.

— De ce s-au pus toate lucrurile cele mai preţioase în salonaş?

— Nu știu, pentru că se potriveau acolo, poate.

— Au fost totdeauna acolo? Și când trăia mama ta?

— Nu, nu cred. Cred că era un dar de nuntă. Rebecca se pricepea foarte bine la porţelanuri.

— Nu m-am uitat la el. Începui să-mi lustruiesc unghiile. El rostise numele în chip firesc, foarte liniștit, fără efort. După o clipă, l-am privit repede. Sta în picioare, în fața căminului, cu mâinile în buzunare, privind înaintea lui. Se gândeşte la Rebecca, îmi spusei eu. Se gândeşte că-i ciudat că un dar de nuntă de-al meu a stricat un dar de nuntă al Rebeccăi. Se gândeşte la Eros. Își aminteşte cine l-a dăruit Rebeccăi. Își aminteşte sosirea pachetului și ce mulţumită fusese dânsa. Rebecca se pricepea foarte bine la porţelanuri. Poate că el intrase în odaie, unde ea îngenunchease pe podea, desfăcând coşuleţul în care fusese împachetat Erosul. Ridicase, probabil, ochii spre el, zâmbind: „Uită-te, Max, ce ni s-a trimis”. El era îngenuncheat pe jos, lângă dânsa și priviseră împreună Erosul care stătea într-un picior, cu arcul în mână. „O să-l punem în salonaş”, trebuie să fi spus dânsa, iar el desigur că îngenunchease lângă ea să privească împreună Erosul.

Eu îmi lustruiam mai departe unghiile. Erau zgrunţuroase, ca acelea ale unui şcolar. Pieliţele acopereau partea albă a unghiei. Aceea a degetului arătător era roasă adânc. Mă uitai din nou la Maxim. El sta tot în picioare în fața căminului.

— La ce te gândeşti? întrebai eu.

Glasul meu era rece și grav, nu ca inima care îmi bătea puternic și mintea care-mi era plină de amărăciune și înăcrită. Își aprinse o ţigară, cu siguranţă a douăzeci și cincea în ziua aceea – și terminasem abia masa – aruncă chibritul în căminul gol şi-şi luă ziarul.

— Nu la mare lucru. Dar de ce mă întrebi? răspunse el.

— Oh, nu știu! Păreai atât de serios, atât de îndepărtat… El fluieră distrat, cu ţigara între degete.

— Mă întrebam tocmai dacă echipa de rugby din Surrey o să joace împotriva aceleia din Middlesex, zise el.

Se aşeză în fotoliu şi-şi împături ziarul. Eu privii pe fereastră. Jasper veni și se urcă pe genunchii mei.

6 în latineşte în original: în sala tribunalului.

Pe la sfârşitul lunii iunie, Maxim trebui să plece la Londra pentru un dineu oficial. Un dineu de bărbaţi, ceva care avea legătură cu comitatul. Plecă pentru două zile, lăsându-mă singură și foarte neliniştită. Văzând mașina dispărând la cotitura aleii, avui impresia unei despărţiri definitive, crezui că n-o să-l mai revăd niciodată. O să aibă desigur, un accident și, după-masă, când o să mă întorc de la plimbare, o să-l găsesc pe Frith care o să m-aştepte, foarte palid. Apoi ar fi telefonat doctorul unui spital: „Trebuie să aveți mult curaj. Mi-e teamă că trebuie să vă pregătiți pentru o mare lovitură”, mi-ar spune dânsul.

Apoi ar veni Frank și ne-am duce împreună la spital. Maxim n-o să mă recunoască. Îmi închipuiam toate astea pe când dejunam. Vedeam oamenii din ținut adunați la cimitir pentru înmormântare, iar eu sprijinită de brațul lui Frank. Toate astea mi se păreau atât de aievea, că aproape nu putui mânca nimic și aținteam urechea să aud telefonul.

După dejun, mă aşezai cu o carte sub castan, dar nu puteam citi. Când îl văzui pe Robert străbătând pajiştea, aproape să-mi vină rău.

— Doamnă, s-a telefonat de la club că domnul de Winter a sosit acum zece minute.

Închisei cartea.

— Mulţumesc, Robert. Cât de repede a mers…

— Da, doamnă. A făcut o cursă frumoasă.

— N-a cerut să-mi vorbească? N-a spus nimic deosebit?

— Nu, doamnă. Numai că a sosit cu bine. Portarul a telefonat.

— Foarte bine, Robert. Îţi mulţumesc foarte mult.

Uşurarea era imensă. Nu mă mai durea inima. Era ca o debarcare după trecerea canalului Mânecii. Acum m-a răzbit foamea și când Robert s-a dus în casă, m-am strecurat pe uşa-fereastră și am şterpelit biscuiţi din bufet. Luai şase și un măr pe care i-am mâncat în pădure, ca să nu fiu văzută de servitori și ca să nu-i spună bucătăresei că doamnei nu-i plăcea ce gătea ea, deoarece se îndopa cu fructe și biscuiţi, după ce nu mâncasem nimic la masă. Bucătăreasa o să fie jignită și o să se ducă să se plângă doamnei Danvers.

Acum, când Maxim a sosit cu bine la Londra și mâncasem biscuiţii, eram foarte mulţumită, ca și cum n-aș mai avea niciun fel de răspunderi.

Era ca o duminică din vremea copilăriei mele. N-aveam lecţii, nici meditaţie. Puteai să faci ce pofteşti. Îţi trăgeai pe tine o cămaşă veche și o pereche de sandale în picioare și jucai „Uliul și Porumbeii” pe terenul comunal, cu copiii care locuiau în casa învecinată.

Aveam exact aceeaşi senzaţie. Nu mă mai simţisem așa de când sosisem la Manderley. Probabil că senzaţia se