Eram cam indignată pe mine însămi. Nu puteam pricepe și pace. Nu dorisem ca el să plece. Și acum, inima mi-era uşoară, pasul elastic, și aveam impresia aceea copilărească de a voi s-o iau la fugă peste pajişte și să mă rostogolesc pe ţărm. Ştersei firimiturile de biscuiţi rămase pe buze şi-l chemai pe Jasper. Poate că mă simțeam așa, pentru că era o zi frumoasă…

Merserăm prin Valea Fericită, către mica adâncitură a malului. Azaleele se și trecuseră, petalele lor cenușii și uscate se îngrămădeau pe mușchi. Mă întinsei pe iarba înaltă, lângă zambile, cu mâinile sub ceafă și Jasper alături de mine. El își coborî privirea asupra mea gâfâind, cu fața neroadă, și de pe limbă și din bot îi picura saliva. Undeva, în copaci, erau porumbei. Totul era liniștit și tăcut. Mă întrebam de ce priveliştile sunt atât de frumoase când eşti singur. Că totul ar fi obişnuit și banal, dacă o prietenă ar fi şezut în clipa aceea lângă mine, o colegă de clasă care mi-ar fi spus: „Apropo, zilele trecute am întâlnit-o pe Hilda. Îţi amintești de Hilda, care juca atât de bine tenis? E măritată și are doi copii”. Și zambilele ar trece neobservate și n-am auzi porumbeii. Nu doream pe nimeni lângă mine. Nici chiar pe Maxim. Dacă Maxim ar fi aici, n-aș sta așa, întinsă, mestecând un firicel de iarbă, cu ochii închişi. L-aş cerceta, i-aş cerceta ochii, expresia feţii. M-aş întreba dacă e mulțumit, dacă se plictiseşte. M-aş întreba la ce se gândeşte. Acum mă puteam odihni; nu mă sinchiseam de nimic din toate astea. Maxim era la Londra. Ce plăcut era să fiu iar singură! Nu, nu asta voiam să spun, Maxim e viaţa mea, lumea mea. Mă ridicai dintre zambile şi-l chemai pe Jasper. Coborârăm împreună spre plajă. Fluxul era foarte scăzut, marea era liniștită și îndepărtată. În fundul golfului ea semăna cu un mare lac liniștit. Nu mi-o puteam închipui dezlănţuită acum, cum nu-mi puteam închipui iarna când era vară. Nu era vânt, soarele strălucea în băltoacele din scobiturile stâncilor, unde Jasper se repezi numaidecât, cu o ureche ciulită, cu un aer de ştrengar.

— Nu pe acolo, Jasper, am strigat eu.

El, fireşte, nu mă ascultă. — Ce pacoste și câinele ăsta! zisei tare și mă căţărai pe stâncă în urmărirea lui, prefăcându-mă că nu vreau să merg pe cealaltă plajă. „Cu atât mai rău, mă gândii eu, trebuie. La o adică Maxim nu-i aici și nu mă priveşte”.

Înaintam plescăind prin bălţile de pe stânci, fredonând o melodie. În port golful avea cu totul altă înfăţişare în timpul refluxului, nu erau mai mult de trei picioare de apă. Îmi închipuiam că o barcă ar pluti liniștit acolo, când marea avea nivel scăzut, stabil. Geamandura era tot acolo. Era vopsită în verde și alb. Data trecută nu observasem asta. Cu siguranţă că pe ploaie nu se desluşeau culorile. Nu era nici ţipenie de om pe plajă și m-am căţărat pe zidul de jos al digului. Jasper fugea înaintea mea, era obişnuit în acel loc.

În zid era un inel și o scară de fier care cobora în apă. Acolo era legat, probabil vasul și te urcai în el de pe scară. Geamandura era drept în față, la o depărtare de treizeci de picioare. Scria ceva pe ea. Îmi sucii gâtul ca să desluşesc ce era: „Je reviens”. Ce nume ciudat! Cu totul nepotrivit pentru un iaht. Totuşi, poate fusese o barcă franţuzească, o barcă pentru pescuit. Bărcile pentru pescuit au câteodată asemenea nume: „Întoarcere fericită”, „Sunt aici”, – nume de soiul acesta. „Je reviens”, „Mă întorc”. Da, cred că era chiar un nume potrivit pentru o ambarcaţiune. Și foarte puțin potrivit cu acel iaht, care n-avea să se mai întoarcă niciodată. Trebuia să fie rece să ieşi cu ambarcaţiunea în largul golfului, dincolo de farul de pe promontoriu. În golf marea era calmă, dar chiar astăzi, când era atât de neclintită, în jurul promontoriului, suprafaţa apei, unde alerga fluxul era plină de spumă. O ambarcaţiune mică s-ar fi legănat în fața vântului, când ar fi ocolit capul promontoriului și ar fi ieşit din zona închisă între limbile de uscat. Poate că marea ar fi intrat plescăind înăuntru, ar fi năvălit peste punte. Persoana de la cârmă și-ar fi șters stropii de pe ochi și din păr, privind spre catargul care se încorda. Mă întrebam ce culoare avusese iahtul. Poate verde și alb, ca și geamandura. Nu prea mare, spusese Frank, avea o cabină mică.

Jasper mirosea scara de fier.

— Hai, vino! zisei eu. N-am chef să fug după tine. Urcai digul spre plajă. Căsuţa de la marginea pădurii nu mai avea o înfăţişare atât de înfiorătoare. Soarele schimba totul. Nu cădea nicio ploaie care să răpăie pe acoperiş. Mă îndreptai, agale, într-acolo. La urma urmelor nu era decât o căsuţă nelocuită. N-aveam de ce să mă tem. Orice locuinţă e umedă și înfiorătoare după ce a fost părăsită câtva timp. Chiar vilele noi. Aici se dăduseră picnicuri la lumina lunii. În timpul weekend-urilor, oaspeţii veneau, probabil, să se scalde pe această plajă, apoi se duceau să facă o mică plimbare pe mare. Priveam, grădina părăsită, plină de urzici. Cineva trebuia să cureţe toate astea. Unul din grădinari. Împinsei portiţa de fier și mă îndreptai spre uşa căsuţei. Nu era bine închisă. Eram sigură că data trecută învârtisem mânerul. Jasper începu să mârâie, adulmecând pe sub uşă.

— Nu, Jasper, i-am spus.

El continua să adulmece praful, cu nasul vârât sub crăpătură. O împinsei. Înăuntru era beznă. Ca și în ziua aceea. Nimic nu era schimbat. Pânzele de păianjen se amestecau cu odgoanele modelelor de vase în miniatură. Dar de data asta, uşa ce ducea spre hangar era deschisă. Jasper mârâi într-acolo și am auzit ceva căzând. Jasper începu să latre furios și se năpusti, printre picioarele mele, spre hangar. Îl urmai cu inima ticăind, apoi mă oprii în mijlocul odăii.

— Jasper, vino aici! Nu face pe idiotul, zisei. El sta în pragul hangarului, lătrând ca scos din fire, cu o