— Jasper, Jasper, vino aici, am repetat. Nu mă asculta. M-am dus încet spre uşa magaziei.

— E cineva acolo? întrebai.

Niciun răspuns. Mă aplecai spre Jasper, ţinându-l de gât și privii îndărătul uşii. Cineva sta pe vine, lipit de zid, într-un ungher, cineva care, judecând după felul cum sta chircit, se temea și mai mult decât mine. Era Ben. Încerca să se ascundă îndărătul unei pânze.

— Ce este? Ce vrei? întrebai eu.

Mă privi prosteşte, cu gura întredeschisă.

— Nu făceam nimic, zise el.

— Taci, Jasper, poruncii eu. Îi pusei mâna pe bot și scoţându-mi cordonul, i-l trecui în jurul gâtului ca o lesă.

— Ce vrei, Ben? spusei mai îndrăzneaţă. El nu răspunse.

Se uită la mine, cu ochii lui de idiot.

— Ai face bine să ieşi de acolo. Domnului de Winter nu-i place să se intre astfel aici.

El se ridică, cu un zâmbet sfios, ştergându-şi nasul cu dosul palmei. Mâna cealaltă şi-o ţinea la spate.

— Ce ai acolo, Ben? îl întrebai.

Cuminte ca un copil, îmi arătă mâna. Ţinea o undiţă de pescuit.

— Nu făceam nimic, repetă dânsul.

— Undiţa asta e a dumitale? am întrebat.

— Cum? zise el.

— Ascultă, Ben, îi spusei. Păstrează, dacă vrei, undiţa, dar altă dată să nu mai faci… Nu-i cinstit să iei ce e al altora.

El nu răspunse. Clipi din ochi spre mine.

— Hai, vino, reluai cu glas puternic și trecui. În odaie; unde el mă urmă. Jasper nu mai lătra, mirosea călcâiele lui Ben. Nu doream de loc să întârzii în căsuţă. Ieşii repede la soare, cu Ben, târându-şi picioarele, în urma mea. Apoi închisei uşa.

— Ai face mai bine să te duci acasă, îi zisei eu lui Ben? El ţinea undiţa strânsă în mână ca pe o comoară.

— N-o să mă bagi la azil? întrebă el.

Atunci văzui că era înfiorat tot de frică. Mâinile îi tremurau și ochii lui mă implorau, ca un obiect mut.

— Sigur că nu, răspunsei cu blândeţe.

— N-am făcut nimic, repetă el, n-am spus nimănui nimic.

Nu vreau să mă duc la azil.

O lacrimă se rostogoli pe chipul lui murdar.

— Nimeni n-o să te trimită acolo, Ben. Dar nu mai trebuie să te înapoiezi în căsuţă.

M-am întors și m-am îndepărtat și el veni după mine; atingându-mi mâna.

— Uite, uite, am ceva pentru dumneata.

Zâmbea prosteşte, făcându-mi semn cu degetul. Îl urmai. Se aplecă și scoase o piatră netedă dintre stânci. Piatra ascundea o grămadă de scoici. Alese una și mi-o întinse.

— E pentru dumneata, zise el.

— Mulţumesc, spusei eu, e foarte frumoasă.

El zâmbi din nou, frecându-şi urechea. Spaima îi pieriise.

— Ai ochi de înger, zise dânsul.

Privii scoica, puțin uluită, neştiind ce să spun:

— Nu eşti ca cealaltă, spuse el.

— De cine vorbești? Care cealaltă?

El clătină din cap. Ochii lui priveau în depărtare: își duse degetul la nas.

— Era înaltă și neagră, zise el. Ca un şarpe. Am văzut-o aici cu ochii mei. Venea noaptea. Am văzut-o. (El se opri, mă privi pătrunzător. Nu spusei nimic.) M-am uitat odată, înăutru, și ea s-a înfuriat.

— Nu mă cunoşti, a spus ea, nu m-ai văzut niciodată aici. Și dacă te prind că te mai uiţi pe fereastră, te bag la azil, mi-a sus ea. Ţi-ar place la azil, hai? Se poartă nemilos cu oamenii la azil, a spus ea. — N-am să spun nimic, doamnă, am răspuns eu. Și mi-am dus mâna la şapcă, una așa cum e asta. El își scoase pălăria impermeabilă. Ea a plecat acum, nu-i așa? spuse el îngrijorat.

— Nu știu ce vrei să spui, zisei încet. N-o să te trimită nimeni la azil. La revedere, Ben.

Mă depărtai spre cărare, târându-l pe Jasper. Bietul om era, desigur, nebun. Nu știa ce vorbeşte. Părea puțin plauzibil ca să-l fi ameninţat cineva cu azilul. Maxim a spus că nu era de loc primejdios. Frank de asemeni. Poate că se vorbise in familia lui și amintirea i se întipărise, ca o imagine urâtă, în mintea unui copil. Trebuie să fi avut o mentalitate de copil, în ce priveşte, simpatiile și antipatiile lui. Îi plăceai fără niciun motiv și într-o zi era drăguț cu tine, ca a doua zi să fie morocănos. Fusese drăguț cu mine, pentru că îi spusesem să păstreze undiţa de pescuit. Mâine, poate că nici n-o să mă recunoască dacă-l voi întâlni. Era absurd să acord importanţă cuvintelor unui nebun. Privii spre golf, pe deasupra umărului. Fluxul începea să crească și valurile mării se rostogoleau încet, în jurul digului. Ben dispăruse între stânci. Plaja era din nou pustie. Zăream coşul de piatră al căsuţei printre copacii întunecați. Deodată avui o dorinţă iraţională să alerg. Trăsei de cordonul ce slujea ca lesă lui Jasper și urcai în fugă, abia putând să mai răsuflu, pe cărarea stâncoasă și îngustă din pădure, fără să mă mai uit înapoi. Dacă mi s-ar fi dat toate comorile din lume, nu m-aş fi întors la căsuţă sau pe plajă. Era ca și când m-ar fi aşteptat cineva în grădiniţa unde creşteau urzici, cineva care stătea cu urechea la pândă.

În timp ce mergeam alături, Jasper lătra. Credea că-i vreun joc nou. Încerca într-una să muşte cordonul și să tragă de el. Nu-mi dădusem seama cât de apropiat creşteau copacii acolo, cu rădăcinile lor întinzându-se peste potecă, asemenea unor mlade, gata să pună piedică oricui. Alergam abia trăgându-mi răsuflarea, gândindu-mă că toate astea ar trebui să fie curăţate. Maxim ar trebui să-şi pună oamenii la o treabă ca asta. În vegetaţia din hăţişul acela nu era nicio frumusețe. Tufărişurile încurcate ar trebui să fie retezate, ca să dea lumină potecii. Era mult prea întuneric acolo, beznă. Eucaliptul acela despuiat, gâtuit de rugi de mure, arăta ca mădularul albit al unui schelet, și sub el curgea un pârâu negru, mâlos, sufocat de ploile noroioase de mulți ani, scurgându-şi în tăcere firul de apă către plaja de jos. Păsările nu cântau acolo ca în vale. Era o linişte de o tonalitate diferită. Și chiar în timp ce alergam și gâfâiam, urcând poteca,