puteam să aud plescăitul valurilor, pe măsură ce fluxul se strecura în adâncitură. Am înțeles de ce Maxim nu suferea golfuleţul și poteca. Și eu le antipatizam. Fusesem nebună că venisem pe drumul acesta. Ar fi trebuit să rămân pe plaja cealaltă, pe fâşia albă de ţărm și să mă întorc acasă prin Valea Fericită.

Fui mulţumită când ajunsei pe pajişte și văzui casa solidă și sigură. Pădurea era în spatele meu. O să-i cer lui Robert să-mi aducă ceaiul sub castan. Privii ceasul. Era mai devreme decât credeam, abia patru. O să mai aştept puțin. Nu era obiceiul la Manderley să iei ceaiul înainte de patru jumătate. Eram mulţumită că Frith era liber. Robert n-o să facă atâtea mofturi ca să-mi dea ceaiul în grădină. Când străbătui pajiştea, ca să ajung pe terasă, privirea îmi fu atrasă de sclipirea unei lumini pe o suprafaţă metalică, strălucitoare, peste verdeaţa rododendronilor, la cotitura aleii. Îmi pusei mâinile streaşină la ochi să văd ce-i. S-ar fi spus că e radiatorul unei maşini. O fi sosit vreun oaspete? Dar atunci mașina ar fi fost înaintea casei, iar nu ascunsă între tufişuri. Mă apropiai. Da, era într-adevăr o mașină.

Vedeam aripile și capota. Ce lucru ciudat! Oaspeţii nu-şi lăsau niciodată mașina acolo. Iar furnizorii intrau pe uşa de serviciu în aripa vechilor grajduri și a garajului. Nu era micul automobil al lui Frank. Îl cunoșteam bine. Aceasta era o mașină lunguiaţă și joasă, de sport. Nu știam ce să fac. Dacă erau musafiri, Robert trebuie să-i fi dus în bibliotecă sau în salon. Dacă erau în salon, aş fi putut fi văzută străbătând pajiştea. Nu voiam să dau cu ochii de oaspeţi în rochia pe care o purtam. Va trebui să le spun să ia ceaiul cu mine. Şovăiam pe marginea pajiştii. Fără pricină, poate, pentru că soarele sclipi o clipă pe o fereastră, ridicai capul spre casă și observai atunci, cu uimire, că obloanele unei odăi din aripa de apus erau deschise. Era cineva la fereastră. Un bărbat. Și mă văzuse, căci se retrase repede și cineva, care era în spatele lui, întinse un braţ și închise obloanele. Braţul era al doamnei Danvers. Recunoscui mâneca ei neagră.

O clipă m-am întrebat dacă nu era cumva zi de vizită și ea prezenta publicului încăperile. Totuşi, nu putea fi vorba de așa ceva, fiindcă de obicei Frith se ocupa de vizitatori și Frith avea liber. Pe lângă aceasta, odăile din aripa de apus nu erau arătate publicului. Până atunci nici eu nu fusesem prin ele. Nu, știam că nu era zi de vizită. Publicul nu venea niciodată marţea. Poate că era vorba de reparaţia vreunei odăi. Dar era ciudat felul în care bărbatul privise afară, felul în care se retrăsese când mă văzuse, și repeziciunea cu care fuseseră închise obloanele. Apoi acea mașină, ascunsă îndărătul rododendronilor, ca să nu fie văzută din casă. În sfârșit, era treaba doamnei Danvers. Nu mă privea. Dacă avea prieteni pe care-i aducea în aripa de apus, n-aveam de ce să mă sinchisesc. Totuşi, nu știam ca aceasta să se fi întâmplat vreodată. Ciudat că se petrecea tocmai în ziua când lipsea Maxim de acasă.

Mă plimbam agale, cam intimidată pe pajişte, spre casă, conştientă că ei ar putea încă să mă privească printr-o crăpătură a obloanelor.

Am urcat treptele și, pe uşa mare din față, am ajuns în hol. Pe cuier nu era nici urmă de pălărie străină și nicio carte de vizită pusă pe tavă. Evident, nu era un vizitator oficial. Ei bine, asta nu mă privea. Intrai în antreu și mă spălai pe mâini, ca să nu mă mai urc iarăși la mine. Ar fi fost stânjenitor să mă pomenesc în fața lor, pe scară sau oriunde. Îmi amintii că-mi lăsasem împletitura în salonaş înainte de masă și mă dusei s-o iau, străbătând salonul cel mare, cu credinciosul Jasper după mine. Uşa salonaşului era deschisă. Și observai că sacul meu de lucru fusese mutat. Îl lăsasem pe divan și fusese împins îndărătul unei perne. Pe cuvertura divanului rămăsese întipărită urma cuiva, chiar pe locul unde îmi lăsasem împletitura. Cineva se aşezase de curând, împingând sacul meu care-l stânjenea. Și fotoliul de la birou fusese mişcat din loc. Se părea că doamna Danvers își primea oaspeţii în salonaş, când Maxim și cu mine nu suntem acolo. Îmi făcu o impresie foarte neplăcută. Aș fi vrut mai curând să nu știu. Jasper mirosea fotoliul, dând din coadă. Oricum, nu era ostil oaspetelui. Îmi luai sacul cu lucru și ieşii. În clipa aceea, uşa marelui salon, care ducea la coridorul de piatră și la dependinţe se deschise și auzii glasuri. Mă repezii din nou în salonaş, tocmai la vreme. Nu fusesem văzută. Aşteptai în spatele uşii, uitându-mă cu ochi mari la Jasper, rămas în prag, care mă privea cu limba atârnând, dând din coadă. Diavolul ăsta o să mă dea de gol. Stam foarte liniștită, ţinându-mi răsuflarea.

Apoi am auzit-o pe doamna Danvers vorbind.

— Trebuie să fie în bibliotecă, zise dânsa. Nu știu de ce s-a întors mai devreme. Dacă e în bibliotecă, o să poți trece prin hol, fără să te vadă! Aşteaptă să mă uit.

Ştiam că vorbesc despre mine. Mă simțeam din ce în ce mai prost. Toată povestea asta avea un caracter necinstit. Și nu voiam s-o prind pe doamna Danvers într-o situaţie proastă. Apoi Jasper întoarse repede capul spre salon și se îndreptă într-acolo, dând din coadă.

— A, iată-te, potaie mică, zise glasul bărbatului şi-l auzii pe Jasper lătrând foarte vesel. Priveam deznădăjduită în jurul meu, în căutarea unei ascunzători. Fireşte, în zadar. Apoi auzii un pas foarte apropiat și bărbatul intră în odaie.

El nu mă văzu numaidecât, pentru că eram în spatele uşii, dar Jasper se năpusti spre mine, continuându-şi lătrăturile vesele.

Bărbatul se întoarse numaidecât și mă descoperi. N-am văzut niciodată pe cineva cu o înfăţişare atât de uimită. Aș fi putut fi luată drept o spărgătoare, iar el stăpânul casei.

— Îţi cer iertare, zise el în sfârșit, privindu-mă din creştet până-n tălpi.

Era un bărbat înalt, foarte vioi, destul de frumos,