așa cum arăta de strălucitor și de bronzat. Avea ochii albaştri, lucitori, pe care îndeobşte îi au beţivii. Părul lui bătea în roşu, ca și pielea. Avea tendinţă spre îngrăşare și peste câțiva ani, ceafa i se va revărsa peste guler. Gura îl trăda: era prea moale, prea trandafirie. La distanţa la care mă găseam, simțeam mirosul de whisky al răsuflării lui. Începu să zâmbească. Așa cum zâmbea, desigur, tuturor femeilor.

— Sper că nu te-am speriat, zise el.

Am ieşit dindărătul uşii; mă simțeam stupidă și trebuie să fi avut și o astfel de înfăţişare.

— Fireşte că nu, răspunsei. Am auzit vorbindu-se și nu știam cine-i. Nu mă aşteptam azi după-amiază la oaspeţi.

— E foarte urât din partea mea, zise dânsul cu glas prietenos, să pic astfel. Nădăjduiesc că o să mă ierţi. Tocmai trecusem s-o văd pe bătrâna Danny, e o foarte veche prietenă a mea.

— Dar e foarte firesc, spusei eu, foarte bine.

— Scumpa Danny, se teme atât de mult să nu te deranjeze… Nu voia să te supere.

— Oh, dar nu face nimic! exclamai.

Îl privii pe Jasper, care sărea încântat, în jurul bărbatului.

— Lighioana asta mică nu m-a uitat, nu-i așa? zise el. S-a făcut un animal foarte frumos. Era micuţ ultima dată când l-am văzut. Dar e prea gras. Ar trebui să umble mai mult.

— Tocmai acum l-am dus la plimbare.

— E adevărat? Oh, dar eşti foarte sportivă!

Continua să-l mângâie pe Jasper și-mi zâmbea prietenos. Apoi își scoase tabachera.

— Iei una? îmi zise el.

— Nu fumez, îi răspunsei.

— Adevărat?

Luă o ţigară și şi-o aprinse fără să ceară voie. Niciodată n-am dat importanţă acestor lucruri, dar mi se părea bizar. Era desigur gestul unui om foarte prost crescut, nu?

— Ce mai face scumpul Max? întrebă el.

Tonul lui mă uimi. Părea că-l cunoaşte bine. Era ciudat să-l aud că-i spune lui Maxim, Max. Nimeni nu-i spunea așa.

— Foarte bine, îţi mulţumesc, spusei eu. S-a dus la Londra.

— Lăsând-o pe tânăra sa nevastă singură? Dar e foarte rău. Nu se teme că poți fi răpită?

Râse în gura mare. Râsul lui nu-mi plăcea. Avea ceva obraznic. Nici el nu-mi plăcea. Atunci intră doamna Danvers. Doar cât întoarse ochii spre mine și simții că îngheţ. „Dumnezeule, îmi zisei, cât de mult trebuie să mă urască”.

— A, uite-o pe Danny! zise bărbatul. Toate măsurile dumitale au fost zadarnice. Stăpâna casei era ascunsă în dosul uşii…

El râse iarăși. Doamna Danvers nu spunea nimic, ci continua să mă privească.

— Ei bine, nu mă recomanzi? întrebă el, ca să pot prezenta omagiile mele tinerei soţii, așa cum se cuvine.

— Vă recomand pe domnul Favell, doamnă, zise doamna Danvers, după cât mi se păru, în silă.

— Încântată, zisei eu, silindu-mă să fiu politicoasă. Vreţi să rămâneţi la ceai?

Părea foarte vesel. Se întoarse spre doamna Danvers.

— Ei, spune, nu-i o invitaţie fermecătoare? zise el. Am fost poftit să rămân la ceai. Pe legea mea, Danny, grozav aş avea chef să stau.

Am văzut cum în ochii ei scăpără o privire de avertisment pentru el. Mă simțeam prost. Era o situaţie falsă și n-ar fi trebuit să fie așa.

— Bine, poate că ai dreptate, rosti el, cu toate acestea ne-am fi distrat teribil. Cred că aş face mai bine să plec, nu-i așa? Vino să-mi vezi mașina…

Vorbea pe același ton prietenos, cam obraznic. Nu eram deloc dispusă să-i văd mașina. Eram foarte stânjenită.

— Haide, zise el. E o maşinuţă minunată. Mai iute decât oricare ar fi putut să aibă vreodată bietul Max.

Nu găseam niciun pretext ca să-l refuz. Toate astea aveau ceva absurd și nefiresc. Și de ce mă privea doamna Danvers cu expresia aceea jignitoare în ochi?

— Unde-i mașina? întrebai eu.

— Îndărătul cotiturii aleii. Am lăsat-o mai încolo, temându-mă să nu te deranjeze. Mă gândeam că poate te odihneşti după masă.

N-am spus nimic. Minciuna era prea vădită. Am trecut cu toţii prin salon, ieșind în hol. L-am văzut cum aruncă o privire peste umăr şi-i face cu ochiul doamnei Danvers. Ea avea un aer foarte dur și ursuz. Jasper zburda pe aleea centrală. Dădea impresia că-i încântat de apariţia subită a vizitatorului, pe care părea că-l cunoaşte atât de bine.

— Trebuie să-mi fi lăsat şapca în mașină, adăugă dânsul, prefăcându-se că o caută cu privirea, prin hol. De altfel, n-am intrat pe aici. M-am strecurat prin spate și am surprins-o pe Danny în vizuina ei. Vii și dumneata să vezi mașina? adăugă dânsul către doamna Danvers, care șovăi, privindu-mă cu coada ochiului.

— Nu, zise ea, nu, deocamdată nu ies. La revedere, domnule Jack.

El îi luă mâna și i-o strânse prieteneşte.

— La revedere, Danny, îngrijeşte-te. Ştii unde mă găseşti.

Mi-a părut tare bine că te-am revăzut.

El ieşi îndreptându-se spre alee, Jasper sărind în urma lui, iar eu îl urmai încet, nesimţindu-mă deloc la largul meu.

— Drăguţul, vechiul Manderley, zise el privind spre ferestre. Nu s-a schimbat mult. Bănuiesc că Danny se îngrijeşte de el. Ce femeie extraordinară, nu-i așa?

— Da, e foarte capabilă, zisei eu.

— Și cum ți se par toate astea? Îţi place să fii îngropată aici?

— Îmi place foarte mult Manderley-ul, răspunsei eu cam tăios.

— Locuiai în sudul Franţei când te-a întâlnit Max, nu-i așa? La Monte Carlo, mi se pare? Cunosc bine Monte Carlo.

Ajunserăm la mașină. Un Torpedo sport, verde, ce se potrivea cu stăpânul lui.

— Ei, ce zici? făcu el.

— Foarte drăguţă, zisei eu politicos.

— Mă însoţeşti până la poartă? întrebă el.

— Nu, nu, iartă-mă. Sunt cam obosită.

— Crezi că nu se cade ca stăpâna Manderley-ului să apară în tovărășia unuia ca mine, nu-i așa? zise el și râse privindu-mă și clătinând din cap.

— Nu, nu, zisei eu, roşindu-mă toată, într-adevăr, nu. Continua să-şi pironească asupra mea privirea veselă,

impertinentă și dezagreabilă a ochilor lui albaştri, prietenoşi și neplăcuţi. Aveam impresia că sunt o chelneriţă de la un bar.

— O, zise el, nu trebuie să o seducem pe tânăra soţie, nu-i așa, Jasper? N-ar fi frumos.

Își luă şapca și o pereche enormă de mănuşi pentru mașină. Aruncă ţigara pe alee.

— La revedere, zise el, cu mâna întinsă. Am fost încântat de cunoştinţă.

— La revedere, răspunsei eu.

— Apropo, spuse